Puştoaica cu ochii negri, pătrunzători, pielea ciocolatie şi dinţii albi ca laptele, îşi trece mâna prin părul creţ şi începe să povestească. „Eu n-am avut copilărie. Eu ştiu să fac bani”, spune fata, care peste aproape 20 de zile va fi eliberată din Centrul de Reeducare pentru Minori de la Găeşti. Corada, pe numele ei de alint, a început să vândă droguri de la 12 ani şi toată adolescenţa şi-a petrecut-o printre toxicomani şi dealeri de heroină. Înainte să împlinească 18 ani şi să fie adusă în Centrul de Reeducare pentru Minori de la Găeşti, Corada câştiga zilnic câte 10-20 de milioane de lei vechi din trafic de heroină. De altfel, cu asta se ocupa întreaga sa familie: mama, tatăl şi fratele, toţi condamnaţi la puşcărie. „Eram lansaţi pe droguri, câştigam şi o duceam bine, dar acum au rămas acasă doar cumnata mea şi cei doi copii”, spune ea.
Pe mama ei, închisă tot pentru trafic de heroină, a vizitat-o zilele trecute la Târgşor, când a avut spectacol acolo cu trupa de teatru. „De tatăl şi de fratele meu nu mai ştiu mare lucru”, spune Corada, socotind că mai sunt aproape trei ani până când se va reuni acasă întreaga familie. Atunci o să fie nuntă mare, părinţii o vor mărita şi vor câştiga averi de pe urma ei. „Am valoare mare, mare, mare”, zice ea, refuzând să precizeze o sumă. Corada face parte dintr-o familie tradiţională de etnie romă, în care se practică obiceiul cumpărării miresei de la părinţi.
Profesorii de la Centrul de Reeducare din Găeşti spun despre Corada că este una dintre cele mai isteţe fete din unitate. „Are talent la teatru. Chiar fără să fi văzut vreodată o piesă, ştie cum să intre în pielea personajelor”, povesteşte Florin Ispas, purtător de cuvânt la Centrul de Reeducare din Găeşti. Când o întrebi ce personaje îi plac, positive sau negative, Corada ezită să dea un răspuns tranşant. „Toate îmi plac”, spune ea zâmbind şmechereşte.
„Tata mă lega şi mă bătea cu biciul”
Ca şi Corada, Ion (18 ani) şi-a petrecut copilăria încercând să facă bani. După ce părinţii săi s-au despărţit, Ion a rămas în grija tatălui care l-a trimis la lucru de la 10 ani. „Suntem patru fraţi, doi au rămas cu mama, doi cu tata, care nu ne-a putut întreţine”, îşi povesteşe el copilăria. Bolnav de TBC şi beţiv, tatăl i-a pus sapa în mână în loc de ghiozdan şi l-a trimis să facă rost de bani de butelie, ulei şi cartofi. Cam aşa supravieţuiau zilnic. Pe mama nici n-a apucat să o cunoască prea bine, deoarece imediat după divorţ a murit călcată de un tir. „Am lucrat şi zilier, şi paznic la seră, am fost şi debarasator de mese pe litoral, şi încasator pe microbuz”, îşi descrie Ion traseul profesional. Până într-o zi când n-a mai găsit de lucru şi s-a apucat de furat. „Când a aflat tata ce fac, şi-a făcut un bici şi cum mă prindea pe acasă, mă lega şi mă bătea”, zice el. Pedepsele s-au îmblânzit când în casă au început să intre ceva mai mulţi bani decât cei destinaţi traiului zilnic. Până la urmă, Ion a intrat într-un anturaj dubios şi a început să fure zilnic din portofelele turiştilor de pe litoral, pentru ca în cele din urmă să se reprofileze pe furturi de maşini. „Ne plimbam cu ele cât aveau benzină şi apoi le abandonam”, povesteşte el.
Din cauza acestei distracţii, Ion a ajuns într-un penitenciar din Constanţa, unde a peterecut patru luni. „Apoi instanţa a hotărât să fiu adus aici, în Centrul de Reeducare de la Găeşti. Cele patru luni cât am fost închis în puşcărie la Constanţa au fost cele mai groaznice din viaţa mea. Stăteam în celulă fără să fac nimic”, îşi aduce el aminte. Mai are 27 de zile până la liberare, iar când va ieşi de la Găeşti speră să îşi ia carnet de şofer. A învăţat mai bine să scrie şi să socotească şi a ajuns în sfârşit în clasa a cincea. Tatăl i-a scris des şi i-a cerut iertare că nu i-a fost alături. „Îmi pare rău de el că e bolnav. Şi fumează, şi bea, iar eu i-am zis să renunţe măcar la una”, spune băiatul.
Ion este unul dintre cei mai harnici băieţi din unitate şi ar avea şanse mari de reintegrare, după cum spun despre el educatorii de la Găeşti. „Dacă l-aţi vedea cu ce sârg munceşte! Este un băiat foarte bun. Ar fi păcat să ajungă la puşcărie”, zice Ispas, adăugând că unul dintre cele mai importante lucruri pe care minorii le învaţă în astfel de centre este să preţuiască libertatea.
Şi-a omorât bunica cu săpăliga
Cazurile celor doi tineri sunt unele de o gravitate medie, în comparaţie cu ale altor tineri care ajung aici cu acuzaţii de omor. „De regulă, «omorurile» se duc în puşcăriile pentru minori, dar se judecă fiecare situaţie în parte. Am avut internată o fată care îşi omorăse bunica cu săpăliga, însă situaţia era una foarte specială”, povesteşte Stelian Barbu, directorul Centrului educativ Găeşti. Nu fusese vorba despre un omor săvârşit cu cruzime. Sătulă de crizele făcute la beţie de tatăl şi bunica ei, Alexandra n-a mai suportat într-o zi calvarul şi a refuzat să meargă să le cumpere băutură celor doi. „Bunica a ameninţat-o cu săpăliga, fata a încercat să se apere, dar într-un moment de rătăcire a lovit-o. Până la urmă s-a dovedit că lovitura nu fusese cauzatoare de moarte şi că bătrâna avea şi alte probleme de sănătate”, povesteşte Stelian Barbu. Tânăra şi-a continuat şcoala în regim deschis, a absolvit o facultate, iar profesorii au sprijinit-o constant. „Ţin minte că diriginta a luat-o la ea acasă, ca s-o ajute să iasă din mediul în care trăia”.
Adolescenţi căzuţi în patima drogurilor
În România, peste 800 de copii sunt închişi în închisori şi în centre de reeducare, dar sentinţele care privesc delicvenţa juvenilă sunt mult mai multe.
Majoritatea provin din familii destructurate, au părinţi alcoolici sau rude care au fost cândva clienţi ai puşcăriilor. „Nu în ultimul rând, sunt adolescenţi care au apucat să testeze drogurile şi care au furat inclusiv de la familiile lor”, spune profesorul Adrian Rădulescu de la Centrul Găeşti.
Alina Truşcă, consilier la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, aduce, de asemenea, în discuţie problema drogurilor. „Etnobotanicele sunt de bază. Există foarte multe probleme cu minorii din cauza acestor droguri”, spune ea. Pe lângă copiii lăsaţi pe stradă de mici, există şi o categorie de adolescenţi cu probleme, provenind din familii cu bani. „Nu li se oferă atenţie, au de toate şi le mai rămân şi bani de etnobotanice”, arată Alexandra Şinc, prim-procurorul Parchetului Capitalei.
Faţă de acum 20 de ani, numărul minorilor certaţi cu legea este sensibil mai mare, după cum apreciază profesorul Adrian Rădulescu, cu o experienţă de peste 40 de ani în sistem. „Înainte, românul se mulţumea cu mai puţin. Acum visează mult, iar copiii nu mai au parte de educaţie. Părinţii sunt în goana după supravieţuire şi nu se mai interesează de ei, iar pentru adolescenţi tentaţiile sunt la tot pasul”, consideră Rădulescu. Astfel, tot mai mulţi minori sunt închişi în puşcării pentru furturi, tâlhării, trafic de substanţe, violuri, crime.
Dacă alţi profesori au rezistat în şcolile din cadrul centrelor de reeducare pentru maximum un an-doi, Rădulescu a supravieţuit aici timp de 40 de ani. „Ca să poţi preda într-un astfel de sistem, trebuie să înţelegi foarte bine psihologia copilului şi să ştii ce îi determină genul ăsta de comportament. Este dificil să lucrezi cu unii dintre ei, pentru că sunt hiperactivi, nu au răbdare, trebuie să ştii să îi iei cu binişorul şi abia apoi să începi să corectezi anumite lucruri. Dacă începi din prima cu pedepse, eşti pierdut”, spune Rădulescu. Îşi aduce aminte, de exemplu, de un băiat care fluiera mereu la orele lui de matematică. „Una-două, Ilie fluiera. Nu putea să îşi ia notiţe fără să fluiere, erau nişte reacţii pe care nu le avea sub control. Doar cu vorba bună, l-am dezvăţat de fluierat”, zice Rădulescu, care în timp s-a ataşat de această categorie de copii. „I-am mai scos în oraş chiar şi cu maşina personală, i-am mai dus la cofetărie, la pescuit, la grătar. În lipsa modelelor de acasă, ei se ataşează foarte mult de profesorii din şcolile speciale”, a observat Rădulescu.
Au dorinţa de autodepăşire
Dacă ar fi să întocmească un profil psihologic al elevilor din astfel de centre, ar spune că le place libertatea dusă la extrem, le este greu să accepte un program, urăsc regulile, gândesc în termeni de „totul sau nimic”. „Totuşi, ce poţi să observi la mulţi dintre ei este dorinţa de autodepăşire. Când le dai credit, vor să îţi arate că sunt cei mai buni. Sunt şi copii fâşneţi şi isteţi, însă din păcate societatea la ora actuală nu face nimic pentru ei. Cu un pic mai multă străduinţă, cei mai mulţi adolescenţi ar putea fi calificaţi aici pentru meserii: tinichigerie, mecanică auto”, consideră Rădulescu.
Faţă de puşcăriile pentru minori, unde regimul de detenţie este mult mai dur, în centrele de reeducare, trei la număr în ţară, adolescenţii sunt reintegraţi în şcoală sau după caz, alfabetizaţi, participă la numeroase programe educative şi sportive şi, pe cât posibil, li se pune în braţe o meserie. „Din păcate, tot ce mai putem face pentru băieţi este să îi învăţăm cum să dezasambleze frigidere pentru a putea fi reparate anumite piese, iar pentru fete, oferim cursuri de coafură”, povesteşte Florin Ispas. Dacă îninte de 1990, în astfel de centre funcţionau ateliere, unde tinerii deprindeau meserii (strungari, frezori, sudori, mecanici auto, electricieni), astăzi, legea spune că numai cei care au absolvit opt clase pot fi iniţiaţi într-un meşteşug. „Legea învăţământului nu este deloc corelată cu realitatea din astfel de centre. Cei care vin aici abia au absolvit patru-cinci clase, dar asta nu înseamnă că nu pot fi buni într-o meserie”, spune Adrian Rădulescu, fost director al unităţii.
Eliberarea, o dramă pentru cei fără casă
În lipsa unor cunoştinţe practice, a studiilor şi a posibilităţii de a se întreţine, când ajung în libertate, majoritatea tinerilor nu rezistă multă fără să comită infracţiuni şi devin mai târziu clienţi ai puşcăriilor pentru adulţi. Dintr-o generaţie, doar unul sau doi reuşesc să fie perfect integraţi, să termine o facultate şi să îşi întemeieze o familie. „Avem şi cazuri integrate. Este, de exemplu, Marian, care a ajuns şef de echipă pe un şantier naval. Mereu ne sună şi ne spune că e bine. La fel şi Georgică, care a ajuns şofer”, povesteşte Ispas.
Totuşi, procentul celor reintegraţi ar fi mai mare, dacă ar putea fi specializaţi în meserii de actualitate şi rupţi de mediul din care au venit. „Au mai fost ONG-uri care au încercat să îi preia şi să le pună la dispoziţie locuinţe sociale, au mai fost organizaţii bisericeşti care încercat să îi înscrie în rândurile lor, dar astfel de tentative reuşite pot fi numărate pe degete”, spune Florin Ispas.
De altfel, pentru mulţi dintre adolescenţii din centrele de reeducare, situaţia devine dramatică după eliberare. „Am avut o fată din Iaşi care a stat pe aici pe la poarta centrului cu zilele. Îi mai dădeam bani de mâncare. Pur şi simplu nu avea unde se duce şi ce face. În cele din urmă a furat intenţionat ca să ajungă din nou la puşcărie”, îşi aminteşte profesorul Adrian Rădulescu.
PSIHOTERAPIE
Învaţă cum să îşi controleze furia
Mai bine de jumătate din minori din centrele de reeducare provin din familii destructurate, au un deficit de vorbire sau intelctual, tulburări comportamentale şi de personalitate, o stimă scăzută de sine şi au parte de o influenţă proată din partea anturajului. „Facem cu ei psihoterapie cognitiv comportamentală, îi învăţăm cum să facă faţă problemelor, cum să îşi controleze furia, cum să relaţioneze cu sexul opus. De asemenea, lucrăm mult la relaţia lor cu familia, care este deseori defectuoasă „, povesteşte Eliza Vulpescu, psihologul unităţii. În afară de şedinţele de psihoterapie, minorii sunt prinşi în activităţi educative (sport, pictură, muzică), activităţi gospodăreşti (îngrijriea sediului, curţii, grădinii, munca în microferme), precum şi în programe de reabilitare prin credinţă.
Proceduri
Dosar social şi psihologic, înainte de condamnare
Înainte de a fi condamnaţi cu reţinerea într-un centru de reeducare sau o puşcărie pentru minori, adolescenţii trec pe la Serviciul de Probaţiune, aflat în subordinea Ministerului de Justiţie. Consilierii din cadrul serviciului, care sunt de diferite specialităţi (psihologi, sociologi, jurişti, asistenţi sociali), le întocmesc dosare care îi ajută pe procurori să ia decizii cât mai obiective privind condamnarea lor. „Aflăm tot ce se poate spune despre ei şi despre viaţa lor, uneori şi de la 10 «surse», iar tot ce scriem este exact aşa cum ni se povesteşte, fără să emitem judecăţi de valoare”, povesteşte Alina Truşcă, de la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Procesele în care sunt implicaţi minori nu sunt publice, iar multe dintre faptele lor se judecă la Tribunalul pentru Minori din Braşov.
