„Dacă vrei să-ţi prelungeşti viaţa, vino aici”, ne-au îndemnat soţii Zaharia. O învăţătură pentru toată lumea. La 50 de ani, Cornelia şi Emil, doi profesori născuţi la oraş, au luat viaţa de la zero şi s-au mutat între ape, la marginea Deltei.
Povestea soţilor Zaharia a început în urmă cu 14 ani. Nu mai fuseseră demult în concediu. „N-am mai avut nici bani, nici timp, după 1990″, zice Emil. Pe hartă, dacă te uiţi, nu e departe, de la Galaţi până la Periprava, un sat pescăresc, mai spre est, în Deltă, pe braţul Chilia al fluviului. Culmea e că soţii Zaharia au plecat în excursia lor în decembrie 1997. Chiar pe 1 decembrie. Aşa le-a venit lor. Au ajuns în Periprava. Şi nu e uşor de ajuns. Noi, de exemplu, am mers, zilele trecute, cu un vas, de la Tulcea până la Sulina, timp de cinci ore. Pe urmă, de la Sulina, încă 30 de kilometri pe un aşa-zis drum. În fapt, o potecă pe unde roţile maşinii se afundă în nisip. În mijlocul unei câmpii de stuf. Traversând apoi două pâlcuri de pădure, la marginea rezervaţiei Letea.
La finalul expediţiei, ajungi la Periprava, într-o comunitate de ruşi lipoveni, în care dacă mai sunt acum vreo 400 de suflete acum, din ce ne-au zis localnicii. Case mici, acoperite cu stuf. Şi pereţii sunt din stuf pe aici. Ne pierdem pe uliţele scurte, înguste, prăfuite. Doar vântul însoţindu-ne fiecare pas. Cerul plumburiu parcă ar căuta un sprijin pe pământ, atât de aproape sunt norii grei, de ploaie. Periprava, în aprilie, când am mers noi acolo. „Dar să vezi cum e în decembrie!”, exclamă soţii Zaharia. Te taie vântul, pur şi simplu. Iarna e cald în casele de stuf, făcute după tradiţie. Pereţii sunt căptuşiţi cu lut. Vara e răcoare între ziduri.
Casa de pe malul lacului Nebunu
Stăm de vorbă cu soţii Zaharia pe malul lacului Nebunu. Acelaşi loc în care au venit ei în decembrie 1997. N-au ţinut cont nici de vânt, nici de zăpadă. „Am ales cu inima. Ne-am îndrăgostit de satul ăsta”, adaugă Cornelia, o femeie roşie în obraji, mereu cu zâmbetul pe buze. „Aşa e”, ne asigură soţul ei, bărbat masiv, dar cu ochi blânzi. Au vorbit cu un om care avea teren chiar pe malul lacului. Au cumpărat de la el 1.000 de metri pătraţi de teren. Să-ţi faci o casă în Deltă, din materialele locului, adică lemn şi stuf, nu costă foarte mult. Tot de la localnici ştim preţurile. Undeva pe la 25.000 de lei. la tarifele din prezent. În februarie 1998 au cumpărat soţii Zaharia terenul. Şi-au vândut apartamentul din Galaţi.
E drept că mutarea asta a avut la bază şi un lucru practic – Cornelia aflase că la şcoala gimnazială din comuna C.A. Rosetti, de care ţine şi satul Periprava, era liber un post de profesor de matematică. Chiar specializarea ei. Şi mai era ceva – la vremea aceea, un profesor care lucra într-o zonă izolată, cum e Delta, primea un spor de 80% din salariu. Cornelia avea pe atunci un salariu de un milion de lei, în şcoala de la oraş, la valoarea banilor din acele timpuri. La banii aceştia se adăuga şi sporul de 80%, din Deltă. Deci o creştere semnificativă a veniturilor familiei. „Mai greu a fost pentru Emil, el nu şi-a găsit aici un post în specializarea lui. Dar venitul familiei era bun, cu sporul meu la salariu”, zice Cornelia. Dar nu s-a plâns Emil, autointitulându-se, în glumă, „şomer de lux”. A avut alte lucruri de făcut, în schimb.
Aprobare cu surprindere la Inspectoratul Şcolar Tulcea
Cornelia ne povesteşte cum a fost când s-a dus la Inspectoratul Şcolar din Tulcea, să le solicite postul de profesor de matematică din C.A. Rosetti. Celor de acolo aproape că le-au picat feţele. Adică să vrei să pleci de la oraş? Renunţând la postul de director adjunct de la o şcoală din Galaţi? Funcţionarii de la Inspectorat şi-au dat seama, în cele din urmă, că femeia care venise la ei nu glumea. I-au dat postul din C.A. Rosetti, fireşte. „La început, am fost privită cu suspiciune, mai ales în comunitatea asta mică, la Periprava. Dar, cu timpul, oamenii s-au învăţat cu mine”, zice femeia. Pentru că nu aveau, la început, unde să locuiască, soţii Zaharia au cerut acceptul Inspectoratului Şcolar din Tulcea să ocupe o încăpere în şcoala primară din Periprava. Acceptul le-a fost dat. Au stat acolo trei luni, în vacanţa de vară din anul 1998, cât timp şi-au construit casa. O casă de oameni normali. Nimic ieşit din comun. Integrându-se astfel în peisaj. Apropo de peisaj, Cornelia zice că atunci, în decembrie 1997, ea şi soţul ei veniseră pentru prima oară în Deltă. Nu mai văzuseră niciodată locurile astea. A fost dragoste la prima vedere. Între oameni şi Deltă. Zic ei.
Dascălii şi-au meşterit cu mâinile lor mobila din casă
Dar cu ce să mobilezi casa? Pat, dulap, scaune, tot ce trebuie. Ei bine, oamenii aceştia ne spun că au făcut totul singuri. Cu mâinile lor. Emil cumpărase un aparat de sudură, pentru treburile gospodăriei. „Soţiei mele îi place să meşterească tot felul de lucruri”, ne asigură soţul.
Au avut lemn la dispoziţe, au făcut mobila. La doi paşi de casă, au ridicat şi un foişor, unde îşi petrec zilele lungi, de vară. Şi un mic ponton, pe malul lacului. De ponton e legată acum o barcă. Pe care oamenii aceştia au cumpărat-o cu patru ani în urmă. Amândoi au permis de conducere a bărcii cu motor. Şi l-au luat de când sunt în Deltă. Emil e ghid, vara, pentru turiştii care vin în zona asta. Tot felul de naţii, dar mai ales englezi, italieni şi francezi. Îi plimbă pe lac, pe canalele din apropiere. „Aici, barca e mai importantă decât maşina”, zice Emil. A încercat, pentru un an, şi postul de vânzător la magazinul din sat. Nu s-a „lipit” însă de el treaba asta.
Şi-a construit singură şareta, să meargă la şcoală
Soţia şi-a luat în primire postul de profesor, la şcoala gimnazială din comună. Îşi aminteşte că în 1998 erau aici şase dascăli. Azi mai sunt doar cinci. Cel mai greu a fost însă cu transportul. Din satul Periprava până la şcoala din C.A. Rosetti sunt 14 kilometri. Microbuze, autobuze – erau de do-meniul literaturii SF, pe atunci. N-aveai decât să mergi pe jos. Cum au mers generaţii întregi de elevi şi dascăli, prin locurile astea. Şi atunci soţii Zaharia ce-au făcut? Au cumpărat un cal. Apoi şi-au făcut o şaretă. Şi uite aşa pleca doamna profesoară de acasă până la şcoală, cu şareta. „Patru ani am făcut drumul acela cu şareta, de acasă până la şcoală”, zice ea. Şi cum era suficient loc, mai lua lângă ea şi câte doi-trei copii de gimnaziu, din Periprava. Până la şcoală. Se întorcea cu ei, după-amiază. Am întrebat unde e acum şareta. Nu mai e. Au vândut şi calul. „Acum îmi pare rău că l-am vândut”, suspină femeia. Din 2002, în C.A. Rosetti a venit primul microbuz de transport şcolari. Aşa că doamna profesoară face acum naveta împreună cu cei 12 elevi din Periprava care merg la şcoala gimnazială din centrul comunal. Cât stăm la vorbă, în curtea familiei Zaharia, aceştia ne arată şi o căbănuţă, doar cu o cameră, făcută pentru prieteni. Cine mai vine pe la ei, are unde să doarmă. „Neamurile nu ne-au înţeles, de ce ne-am mutat noi la Periprava”, spune Cornelia.
Satul profesorilor
Dar parcă numai ei s-au mutat în Deltă?! Mai sunt şi alţi profesori care au făcut acelaşi lucru. Ne dau ca exemplu un coleg de-al lor, însurat cu o „haholeancă”, adică o ucraineancă, cum se spune pe aici. Bărbatul a venit tocmai din Piatra Neamţ. Cu ani în urmă, s-a mutat în C.A Rosetti şi un profesor pensionar, din Rădăuţi. Şi un altul din Alexandria, tot pensionar. Mai e un dascăl din Maramureş, la aceeaşi vârstă înaintată, care şi-a făcut casă în satul Sfiştofca. Un sat care aparţine tot de comuna C.A. Rosetti. O parte din aceşti dascăli pensionari au predat la şcoala comunală, până în 2008. Dar, după noile reguli stabilite la Bucureşti, profesorii pensionari nu mai pot sta la catedră. Cu toate că în mediul rural, şi mai ales în Deltă, cu greu găseşti profesori calificaţi. „Erau mulţi necalificaţi aici, când am venit eu, în 1998″, îşi aminteşte Cornelia Zaharia.
Directoare în şcoala din Deltă
Pe plan profesional, Corneliei i-au fost recunoscute meritele, în 2006, când a fost numită la conducerea şcolii din C.A. Rosetti. Dar nu coordonează numai şcoala cu clasele I – VIII din centrul comunal, ci şi alte două şcoli, cu clasele I – IV, din satele Periprava şi Letea. La cele trei şcoli învaţă, în total, 45 de elevi, în clasele primare, la care se adaugă 34 de prichindei de grădiniţă. Fiecare şcoală are câte o sală cu destinaţie de grădiniţă. Mai sunt încă 37 de elevi de gimnaziu. Toţi aceştia învaţă carte de la 11 cadre didactice, împărţite la cele trei şcoli, dintre care trei educatoare, trei învăţătoare şi cinci profesori. Cornelia lasă în urma ei o şcoală – cea din C.A. Rosetti – modernizată, datorită fondurilor guvernamentale atrase în 2007, ocazie cu care unitatea a fost complet schimbată la faţă – acum are apă curentă, printr-un sistem propriu de aducţiune, centrală termică, mobilier nou. „La anul, ies la pensie”, ne anunţă femeia. După 35 de ani de muncă. „Am iubit toată viaţa copiii. De-asta nu mi-a fost greu să-mi fac meseria nici aici, la capătul României”, conchide Cornelia. Dar un capăt care pentru familia Zaharia a fost un nou început…
Un destin de profesor în Deltă
1997 – soţii Cornelia şi Emil Zaharia se decid să se mute la Periprava.
1998 – cumpără o bucată de teren şi îşi fac casă în Deltă, după ce şi-au vândut apartamentul din Galaţi.
4 ani a făcut Cornelia naveta din Periprava până la şcoala din C.A. Rosetti, în şareta construită de ea şi soţul ei.
2006 – Cornelia este numită director al şcolii gimnaziale din C.A. Rosetti.
