Poliţistul îşi aranjează chipiul cu o mişcare rapidă, rigidă, după care, sigur pe sine, pronunţă fiecare cuvânt cu rigurozitate profesională: „În ultima vreme accidentele de motocicletă au scăzut cu 20 la sută”. La câţiva metri de comisarul-şef al Poliţiei Rutiere Bucureşti, Nicu Dragoş, zeci de motociclişti se dezmorţesc după un marş între Parcul Carol şi zona Băneasa. Ideea acţiunii poate fi citită pe tricourile alb-albastre purtate deasupra gecilor: „Fără gropi în şosea = viaţă”. Scena se petrecea în parcarea magazinului Ikea din Centrul Comercial Băneasa. Data era 27 martie.
Cu o săptămână mai devreme, în seara zilei de 20 martie, un cuplu cunoscut în lumea motocicliştilor din Bucureşti îşi găsea sfârşitul pe Splaiul Independeţei. Motocicleta pe care se aflau Mădălina şi Adrian, ambii cu vârste în jur de 30 de ani, a trecut cu viteză peste o denivelare din asfalt şi a fost propulsată într-un stâlp de pe marginea drumului. Era unul dintre cele trei sau patru accidente zilnice în care sunt implicate motocicletele sau mopedele din Capitală, potrivit unei statistici recente. Acestea sunt faptele. Jurnaliştii care s-au deplasat atunci la faţa locului au relatat mai multe: că în acea zonă iluminatul public nu a funcţionat, că motocicliştii au accelerat peste limita de 60 de km/h, că cei doi veneau de la o petrecere unde ar fi consumat alcool.
Teoria selecţiei naturale
„O spun cu toată sinceritatea. Este o selecţie naturală a persoanelor. Nu e vorba de felul motocicletei, de starea drumurilor, de seriozitatea poliţiştilor sau a şoferilor. Motociclistul trebuie să fie civilizat şi să-şi asume responsabilităţi în trafic”, spunea, patru zile mai târziu, pentru România liberă, fostul campion naţional la rally-raid, Corneliu Trică. Cadrul discuţiei: magazinul său de accesorii, echipament şi service pentru motociclete, Moto Adventure.
Trică este un tip trecut de 40 de ani, înalt de peste 1,90 metri, solid. Latura sportivă i se ghiceşte şi după coada prinsă la spate, care sfidează parcă nuanţa albă a părului său.
„Pentru mine, mersul pe motocicletă a fost ceva normal. Mi-am dorit asta de prin anii ’80. Dar n-am avut cu ce să-mi iau o motociletă până în anul 2000”, îşi începe povestea, vorbind tare.
„Primul accident trebuie să vină devreme”
Prima motocicletă? „O Suzuki Free Wind, nouă. Era un motor mai mult pentru drumuri neasfaltate. Înclinam încă de atunci spre stilul enduro”, spune Trică. La trei luni de la achiziţie, venea şi primul accident. „S-a întâmplat în oraş şi a fost un caz clasic. Maşina nu mi-a acordat prioritate pentru că nu m-a văzut. Eu am frânat brusc şi am fost aruncat din şa. N-a fost prea grav pentru mine, mai mult vânătăi. Însă motocicleta a fost serios avariată”, îşi aminteşte el. Nu regretă accidentul. Mai mult, crede că cel mai bine pentru un motocilist este ca prima cădere să vină repede. „Altfel, capeţi o încredere greşită în tine. Ţi se pare că stăpâneşti totul la perfecţie şi începi să-i dai viteză din ce în ce mai mare”, completează motociclistul care în 2006 şi 2008 a câştigat campionatul naţional de rally-raid.
Campionatul înseamnă o serie de 4-5 curse de zeci de kilometri, pe drum neasfalat, în jurul Braşovului. Fiecare cursă se desfăşoară pe o perioadă de câteva zile, iar costul participării la o astfel de întrecere se ridică la 2.000 de euro. Din cauza aceasta, explică Trică, nu sunt mai mult de 20-30 de concurenţi.
Se deplasează până în dreptul motocicletei sale de concurs, proptită chiar la intrarea în magazin. E solidă şi înaltă ca el, dar poate atinge 150-160 km/h chiar şi pe teren accidentat. „La rally trebuie să ştii şi să navighezi, nu doar să conduci repede”, spune, arătând către roadbook-ul dintre coarnele motocicletei, un ecran mic pe care se desfăşoară o hartă schematică a traseului de parcurs. E lesne de înţeles că un motociclist de rally-raid trebuie să stea cu un ochi la drum şi cu altul la hartă.
Benzină în vene
„Motocicliştii sunt de trei feluri. Cei cărora le curge benzină prin vene: sunt pasionaţi, dar pentru că nu prea au bani deţin nişte jafuri de motociclete pe care le tot repară. Apoi sunt cei cu foarte mulţi bani: folosesc motocileta fie ca pe un hobby, fie ca să-şi facă publicitate. În fine, mai este şi pătura de mijloc ca motocicliştilor: au un motor mai mult din necesitate”, spune Trică, care ne face şi o scurtă exemplificare motociletă-preţ, folsindu-se de motoarele aduse pentru reparaţii.
În holul de la intrare e uşor de recunoscut un chopper. Aşezat lângă perete aduce cu o panteră care-şi face siesta. Comentariul specialistului: „E o motocicletă pentru drum lung, dar şi pentru oraş. Ăsta e genul de motor care-ţi creează mult-lăudata senzaţie de liberate. Prinde cam 140 de km/h, dar te simţi bine şi la 80-120 de km/h. La mâna a doua, costă 7.000 de euro”. Afară, iese în evindenţă o Suzuki, albă, voluminoasă. Specialistul: „E o motocicletă de mare viteză. Cu 1.300 centimetri cubi şi 160 de cai putere, poate atinge 300 de km/h. Costă 12-13 mii de euro”. La doi paşi, o motocicletă mult mai „cuminte”. Culoarea portocalie inspiră parcă moderaţie. Corneliu Trică aprobă impresia: „Este un model naked, cu motorul la vedere. E bună pentru mers prin oraş, ideală pentru un începător”.
Motocicletă de 10.000 de euro la 19 ani
La câteva ore distanţă de întâlnirea cu Corneliu Trică îl găseam, la Arcul de Triumf, pe Andrei Neagu, un tânăr de 19 ani. Era miercuri, ziua în care motocicliştii din Bucureşti se adună la intrarea în parcul Herăstrău. Andrei îşi parcase motocicleta Suzuki, roşie, aproape de stradă. Vorbea de minute bune cu un pensionar, fost inginer electronist. Când m-am apropiat, tocmai îi explica omului în vârstă proprietăţile gecii sale. „Mă ajută să nu îngheţ la viteze mari pentru că are nişte pori speciali care împrăştie aerul. A costat vreo 26 de milioane de lei vechi”, spune dintr-un foc Andrei, fără să-şi dea seama că faţa bătrânului păleşte puţin la auzul preţului.
Nu mai durează mult şi pensionarul ia drumul parcului, iar tânărul motociclist începe să-şi spună povestea pentru România liberă: „Merg pe două roţi de când mă ştiu. La botez am primit o motocicletă de jucărie şi am început să mă joc cu ea pe la 2-3 ani. A urmat mersul pe tricicletă, pe bicicletă, apoi la 14 ani am primit un scuter de la tata, care nu mai scăpa de gura mea. Iar la 16 ani am putut să dau pentru permis şi mi-am luat prima motocicletă”. E un tânăr de statură medie, slab, cu părul netuns, neglijent. Are o scrutătură calmă, degajând un soi de luciditate rece care aduce aminte de celebrul actor de filme western, Clint Eastwood.
„Motocicleta asta am adus-o din Germania, că aici nu găseam culoarea dorită. Atinge 280 de km/h, a costat 10.000 euro, a fost un cadou de majorat”, spune fără niciun fel de emfază, de parcă ar vorbi despre o altă persoană. Continuă în acelaşi stil: „Când aud motorul cum turează, mă simt puternic. Aşa-i la noi, la bărbaţi, Ne place să simţim puterea. Iar cu motocicleta atragem multe fete, nu e niciun mit”.
„Am meniscul rupt. Îl las aşa”
Neagu este de părere că şoferii poartă principala vină pentru accidentele motocicliştilor. Dar recunoaşte că, în ceea ce-l priveşte, a avut căzături pentru care singurul vinovat a fost el. „Am trecut prin cinci accidente, toate cu fosta motocicletă, într-un interval de un an şi jumătate. De două ori nu mi s-a acordat prioritate, dar o dată a fost din vina mea. Am încercat să merg în picioare pe rezervor, am căzut şi mi-am rupt meniscul. Nu m-am tratat, mi-e frică. Şi oricum pot să cad şi să-l rup iar, aşa că…”, încheie Andrei, zâmbind degajat.
O zi mai târziu, stau de vorbă cu primul motociclist înregistrat la Registrul Auto Român după momentul decembrie 1989. Îl cheamă Dan Popescu şi este preşedintele Asociaţiei Motocicliştilor din România (AMR). Are tot peste 40 de ani, e parcă mai solid decât prietenul său Corneliu Trică, dar mai scund şi ceva mai îndesat. Are un debit verbal mare, iar atunci când vorbeşte despre motociclete devine imediat colocvial.
Motocicleta, înaintea soţiei
„Sunt foarte mulţi motociclişi care au o relaţie aproape intimă cu motocicleta lor şi s-ar putea spune că ţin mai mult la ea decât la soţie. Cunosc destui tipi care iarna îşi spală cu grijă motocicleta şi o cară până la etajul 7, 8 sau 9, unde locuiesc, pentru a o aşeza chiar în sufragerie, pe parchet”, spune Dan Popescu pe un ton care nu lasă loc suspiciunilor că ar exagera.
Apoi trece, cu haz în glas, la partea mai puţin roz a vieţii de motociclist; „Aproape toţi căpătăm în timp dureri reumatice. Toţi suntem buletine meteo ambulante, ştim dacă plouă mâine sau nu. Apoi, sunt oasele rupte, vânâtăile, juliturile. Întrebarea pe care ne-o punem nu este dacă vom cădea, ci când vom cădea. De asta suntem abonaţi la doctorii ortopezi, care au ajuns să ne cunoască foarte bine”.
În acest moment al discuţiei, întrebarea „aţi vrut vreodată să renunţaţi la mersul pe motocicletă?” nu-şi are rostul. E puţin probabil să se fi gândit să renunţe la acest vehicul pe două roţi care oferă atâta „strecurabilitate în oraş şi libertate în afara lui”, după cum se exprimă Dan Popescu.
Este conştient că „există şi nişa acoperită de cei care suferă de vedetism”, dar ţine să menţioneze că, din corespondeţele pe care le primeşte la sediul AMR, a reuşit să creioneze un portret al motociclistului român care are la bază coordonatele „familie”, „venit bun”, „studii superioare”. De aici, o posibilă definiţie pentru motocicletă, în varianta Dan Popescu: un premiu pentru o viaţă cotidiană reuşită.
Motociclist la trei luni
Cu preşedintele Asociaţiei Motocicliştilor Români aveam să mă reîntâlnesc două zile mai târziu, la marşul organizat sâmbătă, pe 27 martie. Cu această ocazie, tipologia motociclistului-familist a fost cea mai proeminentă.
Asta pentru că un cuplu şi-a adus, într-o motociletă cu ataş, bebeluşul de 3 luni şi jumătate. „Vrem să tragem un semnal că nu suntem derbedei dacă mergem pe două roţi. Avem familie, suntem oameni aşezaţi. Motociclismul înseamnă să fii liber, să faci lucruri frumoase”, ne-a spus Olga Petrescu, mama celui mai tânăr motociclist prezent la marş.
Era a nu ştiu câta oară când auzeam, în doar câteva zile, sinonimul „libertate” atribuit mersului cu motocicleta. Totuşi, Olga sugerase, în glumă, că nu-i va lăsa băiatului ei libertatea de a nu alege motocicleta când va fi mare.
Reporter România liberă, la prima tură cu motocicleta
Dar cum simte un om mare, care n-a mai experimentat plimbarea cu motocicleta, mersul pe două roţi? La întrebarea aceasta m-am angajat să răspund cu ocazia marşului. Experimentul a fost înlesnit de Dan Popescu, care mi-a transmis scurt: „Te duc eu”. Însă totul se putea termina înainte de a începe. Aducându-şi aminte că trebuie să dea unele indicaţii înainte de a porni în coloană spre Băneasa, Dan s-a dat jos de pe motocicleta pe care tocmai mă căţărasem şi eu. „Sprijin-o tu puţin”, mi-a zis. Numai că am uitat de regula numărul unu a şezutului pe motocicleta: talpa picioarelor trebuie să poată atinge solul. Cum eu atingeam doar cu vârful picioarelor, Mobra reparată de Dan cu o zi înainte s-a înclinat periculos către dreapta. Doar un picior înfipt repede în pământ şi mâna providenţială a altui motociclist a evitat o răsturnare ruşinoasă.
Dan n-a spus nimic despre incident. Mi-a aruncat doar un mic sfat pentru drum: „Nu te mişca prea mult!”. Am luat însă prea în serios indicaţia, încleştându-mi pumnul de bara de susţinere laterală. Mersul în coloană, cu Poliţia Rutieră în coastă, nu a permis viteze prea mari. Însă primul lucru pe care l-am simţit la accelerări a fost frigul.
Erau în jur de 10 grade Celsius afară, însă pe motocicletă temperatura bătea spre zero grade. Deşi mă ţineam bine, zdruncinăturile cauzate de gropile, canalele şi denivelările de pe şosea mă stânjeneau de fiecare dată. Dar după vreo jumătate de oră de mers, depăşind Piaţa Presei Libere şi intrând pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, parcă am simţit ceva din senzaţia de libertate descrisă de motociclişti. Sau poate a fost doar înseninarea subită şi vecinătatea Parcului Herăstrău, care se derula cu viteză în dreapta mea.
„Băieţii răi”, la Biker’s Bar
Câteva zile mai târziu, la începutul lui aprilie, mă decid să vizitez un bar de motocilişti. Aleg Biker’s Bar, de lângă bulevardul Pache Protopopescu. În câteva ore, imaginea motociclistului „deontolog” cu care rămăsesem după discuţille cu Dan Popescu şi Corneliu Trică îşi pierde din contur.
Şi asta imediat ce dau ochii cu patronul barului. Mihai Andrei, zis Ursu, un bărbat la 46 de ani care a prins recent gustul pentru drumurile lungi, pe două roţi.
Stă singur la masă, gustând mărunt dintr-o tărie fină şi pufăind calm din ţigară. Poartă un maiou negru, peste care cad trei lanţuri. Unul mai gros, cu o cruce pătrată, şi două care au la capăt placuţe de genul celor purtate de soldaţii americani. Printre lanţuri se ghiceşte un tatuaj. O aripă întinsă, care atinge operaţia din jurul umărului: „Mi-am rupt clavicula când am căzut de pe motor”, explică.
Imaginea de roadster, motociclist de cursă lungă, este completată de barba lăsată pe toată faţa, părul sur prins în coada şi ochelarii paşnici, ca de medic. Nimic nu este înâmplător. Aflu că este doctor veterniar. „Cârciumăreala este doar un hobby”, spune Ursu. Apoi arată către motocicleta personală, parcată imediat lângă terasă.
„Asta-i jucăria mea. Un Suzuki Intruder, cu 1,10 metri în coarne, grea, de 350 de kilograme. Pentru aşa ceva trebuie să ai zvâc în tine, să-ţi placă adrenalina. Alţii la vârsta mea stau în papuci de casă, vor să fie cât mai în siguranţă”, începe Mihai Andrei. După care se opreşte să salute câţiva motociclişti care tocmai parchează în curtea barului. „Eu un băiat rău”, arată, mai în glumă, mai în serios, către un tânăr încruntat care tocmai se dă jos de pe un Harley Davidson strălucitor de nergu. Apoi mă lămureşte: „Motocicliştii sunt băieţi buni dacă nu te bagi peste ei. Dar dacă-i calci pe coadă, să te ferească Dumnezeu”. Mă uit iar către noul venit. Păşeşte ţanţos către o masă, însoţit de doi camarazi echipaţi aproape la fel: piele neagră, geci imprimate cu poreclele lor, tricouri cu pumni sau aripi. Încerc să aflu mai multe despre clubul lor, dar mă privesc suspicios. Cel încrunatat încearcă la rândul lui să fie politicos, dar nu reuşeşte decât o replică de genul „dacă te interesează despre noi, afli tu până la urmă”, completând că dacă mi-ar spune, n-aş înţelege. Parcă auzisem cu caâteva minute în urmă „Bad to the Bone” în boxe. Observ totuşi că băieţii nu-şi comandaseră ceva care să se asorteze cu decorul sonor. Doar sucuri.
„Le iau cheile dacă se îmbată”
Mă întorc la Ursu, care-mi spune că nu-şi lasă clienţii să se urce la loc pe motociclete băuţi. „La confisc cheile dacă-i văd cocoşi, le zic să vină să-şi ia motocicleta peste o zi sau două”, precizează ferm.
Totuşi, la mesele din jur sunt motociclişti care comandă câte-o bere după ce se dau jos din şa. Apoi, sunt cupluri care vin la un suc cu prietenii pietoni şi sunt motociclişti solitari, dar deschişi, care nu se abţin să comande bere cu mici. Dar am observat şi un individ ras în cap, cu o svastică tatuată pe antebraţ.
„Agresivitatea motocicliştilor se manifestă în trafic şi e explicabilă. Dacă un şofer te loveşte, el cel mult îşi îndoaie bara, dar tu poţi să-ţi rupi mâni, picioare sau s-o păţeşti mai rău”, meţionează Ursu. Pe urmă, plimbându-şi privirea peste motocicletele care încep să se înghesuie în curte, spune că „cel mai bine e să ieşi la drum fără viteză”. Şi citează un prieten: „Eu vreau să mă vadă lumea, nu să mă audă lumea”.
Siguranţa, cuvântul de ordine
Dar, în principal, motocicliştii vor să fie în siguranţă. Asta îmi spune şi motociclistul care se recomandă Iaman. „Noi vrem şoferi disciplinaţi şi drumuri mai bune, pentru că altfel nu facem decât să întărim ideea oamenilor că suntem nebuni şi inconştienţi pentru că mergem cu motocicleta”, spune el, aducând aminte de colegii săi care au murit pe 20 martie.
Lovită de zeci de accidente în ultimii ani şi de decese în fiecare an, comunitatea motocicliştilor dă semne că vrea să se organizeze mai bine. AMR plănuieşte să strângă oameni, pe bază de voluntariat, pentru a forma o Gardă a Motocicliştilor. Ar trebui să fie oameni dispuşi să lucreze în ture, 24 de ore din 24, pentru a răspunde apelurilor motocicliştilor cu probleme. De la apel s-ar trece la acţiune. De pildă, dacă un motociclist ar fi accidentat, agresat sau şicanat în trafic, ar trebui ca la câteva minute după ce raportează incidentul să poată fi asistat de colegii de breaslă. Apoi, în zilele cu trafic foarte aglomerat, ar trebui ca unii motociclişti să ofere transport medicilor de la ambulanţă. În fine, în urma accidentelor fatale, câţiva motociclişi ar urma să formeze o coloană funerară, după modelul militar, şi să ajute familia colegilor decedaţi.
Statistic, primăvara este cea mai periculoasă pentru motociclişti. Concluzia aparţine lui Dan Popescu: „Trebuie să fim atenţi în această perioadă pentru că noi tocmai ieşim din dezmorţire după sezonul de iarnă, în timp ce şoferii suferă încă de amnezie, pentru că au uitat că mai suntem şi noi pe străzi”.
