Dupa articolul de saptamana trecuta, dedicat asa-zisei „deconspirari” de la Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor, a membrilor de breasla care au pactizat cu ideologia partidului comunist, am primit reactii de la unii dintre cei numiti in text, in urma unei simple lecturi a copertelor discurilor omagiale expuse de organizatorii conferintei.
„Muzicologia nascuta ca stiinta dupa 23 August”
Majoritatea compozitorilor cu care am vorbit „arata obrazul” actualului presedinte al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, Octavian Lazar Cosma, tocmai autorul speech-ului de vineri, „demascat” in aceste zile ca muzicolog stalinist de baza, „colaborationist” notoriu al regimului comunist, ceea ce in interiorul Uniunii era un „secret” cunoscut de toata lumea. Nu altcineva decat O.L. Cosma, in calitate de secretar de partid, vreme de 20 de ani, al Uniunii, era legatura dintre forurile partidului si lumea muzicala, cel care cerea aceste melodii mincinoase, ce trebuiau executate dupa plan, si eventual, ca reprezentant al UCMR, executa acele interventii asupra partiturilor, incriminate acum de compozitori. Avand studiile efectuate la Leningrad, de unde s-a intors cu o sotie rusoaica (teoretic nimic rau in asta, dar nu va suna cunoscut?), O.L. Cosma este unul dintre principalii executanti, in anii '60, ai introducerii preceptelor staliniste in muzicologia si in creatia muzicala romaneasca. El este cel care, in cuvantarea la conferinta pe tara a compozitorilor si muzicologilor din R.P.R. (12-14 decembrie 1963), glasuia: „Muzicologia este o ramura nascuta ca stiinta dupa 23 August, datorita conditiilor optime create de partid, de statul nostru democrat popular. (…) Primordial in discutarea mijloacelor noi de expresie este finalitatea lor artistica, finalitatea ideologica. Acesta este criteriul suprem, care trebuie sa conduca activitatea noastra creatoare. (…) Daca de la aceasta conferinta ne vom examina atitudinea, daca vom cauta sa ne situam mai puternic pe principiile eticii comuniste, pe principiile eticii caracteristice artistului de tip nou, vom putea elimina micile deficiente care mai dainuie”. Sau, in revista „Muzica”, dec. 1962-ian. 1963: „Gandirea muzicologica este cu atat mai mult datoare (…) sa contribuie la educarea constiintei socialiste”. Mai sunt multe alte pagini scrise in acest fel.
Demisii necesare
Pe de alta parte, Cosma este cel care, dupa Revolutie, in tandem cu Iorgulescu, al carui vicepresedinte era, a executat atat de contestatele interventii asupra patrimoniului Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, lucruri pentru care actualul ministru a fost de atatea ori atacat in presa, si nu numai. OLC este cel care, ca reprezentant al unei uniuni de creatie, a fost desemnat sa faca parte din Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Roman (astfel, un democrat ca Patapievici a trebuit sa accepte un batran stalinist in preajma sa!), el este consilier, in Radio, al formatiilor muzicale, redactor-sef al revistei UCMR, „Muzica”, si – prin fiul sau Mihai Cosma – redactor-sef al revistei „Actualitatea muzicala”, coordoneaza astfel ambele publicatii de specialitate. Nu-i cam mult pentru un singur om, evident compromis din punct de vedere moral?
Cu alte cuvinte, primul care, dand urmare apelului patetic al ministrului Iorgulescu, ar fi trebuit sa faca un pas inapoi si sa se retraga este tocmai cea mai apropiata persoana de acesta, mana lui dreapta in toata aceasta perioada, uns succesor dupa plecarea la minister, de altfel si indrumatorul tezei lui de doctorat, la inceputul anilor '90 (se pare, sustinuta in timp record, probabil pentru a recupera intarzierea de sub comunisti). Daca am avea de-a face cu niste oameni de onoare, consideram ca ar fi necesare cateva demisii (de altfel, Cosma fiind mult mai vinovat, prin ce a facut la lumina zilei, decat angajamentul secret al lui Uricaru, in urma caruia acesta a demisionat de la USR).
Interventii rau intentionate
Compozitorul Serban Nichifor se delimiteaza de prezenta sa pe discul „Glorie marelui erou”, de a carui existenta afirma ca nici nu stia pana acum. El insista asupra faptului ca, in acea perioada de trista amintire, autoritatile exercitau multe interventii nelegitime asupra partiturilor existente la Uniune, schimbandu-le titlurile, adaugandu-le texte propagandistice sau introducandu-le pe astfel de discuri omagiale, fara a cere acordul autorilor, de multe ori fiind vorba de piese care nici nu aveau continut partinic, ci erau pur instrumentale. Oricum, o astfel de prezenta, marginala si limitata, este mai putin importanta decat activitatea profesionala, intinsa pe cateva decenii, in slujba artei muzicale, a multora dintre personalitatile enumerate in presa in aceste zile.
Am vorbit cu compozitorul si interpretul Cornel Fugaru, nominalizat si el de presa cu piesa „Dragul meu Bucuresti”, existenta pe compilatia Electrecord „Urmam partidul cu credinta”. Piesa a fost compusa, in anii '80, pentru Festivalul Bucurestiului si interpretata, cu un text scris de Dan V. Dumitriu, de sotia sa, solista Mirela Voiculescu-Fugaru. Cornel Fugaru spune ca habar n-avea de includerea ei in contextul cu pricina si a aflat uluit de-abia in aceste zile. Compozitorul ne-a pus la dispozitie mp3-ul cu „Dragul meu Bucuresti”, care, intr-adevar, n-are nimic ideologic, decat cel mult o voiosie specifica epocii, in orice caz nimic compromitator. Dupa cunostinta lui Cornel Fugaru, aceste compilatii omagiale si interventii asupra creatiei artistice erau executate direct de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, desigur cu ajutorul „cozilor de topor” din Uniune. Ca si acum, autorii erau platiti in mod global de institutiile care le foloseau operele, asa ca se puteau intampla astfel de asocieri fara stirea lor.
Echivalentul lui Dulea din cinematografie pentru lumea muzicala era Ladislau Heghedus, cu care insa Cornel Fugaru spune ca se putea discuta. Pe rand, autorii erau chemati la CCES si solicitati sa scrie piese „pe linie”. Cornel Fugaru i-a raspuns ca scrie despre orice subiecte si idei, in afara de cele 3: Partidul, El si Ea, lucru acceptat de culturnic, care nu a mai insistat. In opinia cunoscutului compozitor, in prezent asistam la „o diversiune”, la un lucru prost gandit si facut, probabil conform unor interese mai putin vizibile. Aceasta nu are ca rezultat decat „murdarirea cu noroi a unor oameni vinovati in mica masura, care au realizat lucruri admirabile profesional de-a lungul vietii”, in nici un caz scoaterea la lumina a adevaratilor vinovati de dezastrul din timpul comunismului. „Sfasierea interna” a breslelor artistice nu are ca efect decat ocultarea acestora din urma.
Lista rusinii
De altfel, compozitorul Horia Moculescu a facut public oamenilor din presa cazul sau. Cunoscutul compozitor de muzica usoara sustine ca el a scris doar piesa „Colind”, intitulata astfel pentru ca despre Craciun nu putea fi vorba pe-atunci, si a avut surpriza sa si-o regaseasca pe un astfel de disc cu titlul „Colind pentru presedintele tarii”. Reactionand furios la presedintele UCMR de-atunci, acesta i-a replicat ceva de felul: „Draga Horia, nu te supara, dar nu imi ieseau piesele la numar (pentru disc), asa ca am folosit-o pe a ta”. Sa fie vorba de sinceritate bine intentionata sau de o incercare de disculpare tardiva?
Oricum, intr-o lista interna a Filarmonicii „George Enescu” de lucrari din acea vreme, recomandate de Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din R.S.R. pentru repertoriul de muzica corala si muzica usoara, Moculescu se regaseste cu piesa „Colind pentru presedintele tarii” (versuri: Ion Stanescu-Butoi). Modul in care lucrau culturnicii de la Uniune era, intr-adevar, aberant, din moment ce acelasi Moculescu se mai gaseste in sectiunea „Cantece dedicate patriei si partidului” cu „Hora romaneasca”! In plus: in sectiunea „Cantece pentru tineret” cu „Parintii mei” si „Tinere, tu esti nadejdea tarii”, in sectiunea „Cantecele pacii si prieteniei” cu „Chemare la dragoste”, in sectiunea „Cantece de drumetie si melodii distractive” cu „De dragul tau”, „Fir de busuioc”, „Pentru tot ce-a fost iti multumesc” si „Inima ta”. Cam multe lucrari recomandate, totusi, tov. Moculescu!
Lectura celor 25 de pagini a listei este deosebit de instructiva, in ea regasindu-se, cu lucrari corale sau de muzica usoara pe subiecte agreate de autoritati, aproape toate numele cunoscute si importante ale muzicii romanesti. De departe, cel mai prolific producator de astfel de piese este cunoscutul George Grigoriu, de altfel singurul mentionat de presedintele Cosma, pentru piesa „Partidul, Ceausescu, Romania”, in rest, „un compozitor cu o opera intinsa si valoroasa”. Iata ce titluri gasim, in toate sectiunile listei, semnate de „marele compozitor” George Grigoriu: „Partidul, Ceausescu, Romania” (cap de lista, dupa „Imnul R.S.R.” si „Imnul F.D.U.S.”, ambele pe partituri de Ciprian Porumbescu!), „Soare de mai”, „In Romania”, „Aici am fost, aici vom fi”, „Onoare muncii”, „Cinste voua”, „Sa traim in pace”, „Columne”, „Cutezator fiu al poporului”, „Intru multi ani fiu al poporului”, „Imn pentru trei culori”, „Chemare muncitoreasca”, „Orasul veseliei”, „Un cantec despre Bucuresti”, „Cantati cu noi”, „Viata-i o gradina” s.a.
Iorgulescu – „recomandat” de culturnicii anilor '80
Apreciat in toata lumea, compozitorul si dirijorul Marin Constantin a compus si cantat cu corul Madrigal titluri precum: „Inainte partidul ne conduce”, „Partidul calauza noastra”, „Tineri ni-s anii” sau „Mandru sint de tine Bucuresti”, conform aceleiasi liste de lucrari „consacrate”. Marius Teicu, ale carui lucrari corale incriminate in aceste zile („Partidul sub un steag unind poporul”, „Exista un partid aici in Carpati”, „Partid al inimilor noastre”) se regasesc pe lista, a declarat ca, in sensul apelului lui Iorgulescu, el e de mult retras din posturi publice si nu mai poate decat sa-si traga un glonte in cap.
Insusi actualul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, care a declansat toata aceasta „vanatoare de vrajitoare”, era recomandat de forurile competente ale vremii, e-adevarat cu „lucrarea corala ampla” „Dupa melci – suita de 6 coruri”, banuiesc dupa Ion Barbu. Ce sa-i faci, „triumful talentului”!
Nu strica sa aruncam o privire acolo unde sunt mentionati si autorii textelor. Pe langa omniprezentii, in epoca, Eugen Frunza, Mircea Block, Victor Tulbure, Mihai Negulescu, Nicolae Dragos („Celui ce in fruntea tarii e o raza”), Corneliu Vadim Tudor, Virgil Carianopol, Eugen Rotaru („Lui Ceausescu La multi ani!”), gasim si nume ca Alex. Balanescu („O, tara mea”) sau poeti valorosi precum Nichita Stanescu („Patria”) sau Adrian Muntiu („Multi ani de sanatate, iubit conducator”).
Portret de colaborationist
Toate aceste cazuri sunt diferite intre ele si sunt greu de evaluat unitar. In orice caz, asa cum a afirmat raspicat si presedintele Cosma saptamana trecuta, nimeni nu a fost niciodata obligat sa scrie, cel mult presat sau santajat. Nu existau represalii sau sanctiuni pentru cei care refuzau compromisul, eventual doar o marginalizare in activitatea componistica si concertistica. Blamabil, a spus Cosma, este excesul de zel, de care unii au dat dovada, spre deosebire de ceilalti care au cedat si au facut compromisul cerut pentru supravietuirea profesionala. Acest exces de zel este si cel care aducea avantajele materiale si profesionale, cateodata imense pentru un muzician obisnuit.
Este greu de evaluat acum sumele primite de cei mai zelosi dintre cantaretii regimului. „Drepturile de autor” erau primite de la institutiile muzicale (Electrecord, Radio, Filarmonica, coruri si filarmonici) global, pentru ansamblul pieselor cantate, neexistand tarife speciale pentru cele ideologice. Se practica insa plata mascata a serviciilor aduse, plus alte avantaje oferite de regim. Un indiciu ar fi situatia celor care-si permiteau sa fie „liber-profesionisti”, in cazul carora sumele se presupune ca erau fabuloase. Surse din interiorul breslei ne-au spus ca un compozitor ca Dumitru Capoianu primea banii de pe statul de plata al PCR-ului, iar Theodor Grigoriu, compozitor de muzica simfonica, a stat in tot acel timp la Paris, dar pe banii statului roman, adica ai aceluiasi Partid Comunist. Pe de alta parte, Vasile Vasilache, compozitor pe banda rulanta de astfel de piese („Imn dedicat tovarasului Nicolae Ceausescu”, „Lui Ceausescu La multi ani!”, „Cinstind eroul”, „Sub nimbul celor 3 culori” si multe altele), a suferit de poliomielita si a scris toate aceste mizerii ca mijloc de a-si intretine familia, avand patru copii.
Situatiile sunt foarte diferite de la caz la caz si, inainte de a ridica „securea razboiului” intr-un mod inutil si contestat de aproape intreaga breasla muzicala, Iorgulescu ar fi trebuit sa se gandeasca alaturi de cine a condus Uniunea timp de un deceniu (1994-2005).
