Atacul asupra sediului Ministerului Apararii Nationale a fost purtat si de teroristi imbracati in uniforme militare. Marturiile existente in acest sens arata clar ca actiunea a fost concertata si organizata pe cel putin doua niveluri: pe de o parte lunetistii, singurii care ii puteau impusca pe timp de noapte, direct in cap, pe soldatii care pazeau ministerul; de cealalta parte atacul-diversiune, cel care a creat impresia unui asalt masiv al ministerului, atac purtat de… militari. Mai mult, marturiile aflate in posesia noastra fac referire la teroristi care ar fi fost impuscati mortal ori capturati. Absenta urmarilor in aceste cazuri ar sustine mai degraba teoria diversiunii decat pe cea a terorismului. Dar, cand efectul este uciderea a zeci ori sute de victime, care mai este linia de demarcatie dintre terorism si diversiune?
Unele din intrebarile puse cel mai des dupa caderea lui Ceausescu – „Unde sunt teroristii?” si mai ales „Cine sunt acestia?” – s-au transformat, incet, dar sigur, in mult mai comodul pentru autoritatile vremii „Cine a tras in noi dupa 22?”.
Afirmatia initiala facuta de Brucan in presa in ianuarie 1990, ca teroristii ar fi fost oamenii Securitatii (Iulian Vlad era pe atunci arestat), a fost nuantata si completata sapte luni mai tarziu Ð teroristii erau unitatile militare ale Securitatii conduse de Nicolae Andruta Ceausescu, colonelul Gheorghe Ardeleanu si generalul Neagoe, la care se adaugau cateva zeci de teroristi „de import” de etnie araba.
Contra – declaratia lui Ion Iliescu, „Nu m-as incumeta sa fac afirmatii cu atata siguranta despre lucruri care mai necesita numeroase clarificari” – a devenit apoi linia definitorie in problematica terorismului din decembrie, in special daca tinem cont ca la acea data Iliescu era deja presedinte ales al Romaniei.
Ulterior, acelasi Ion Iliescu a incercat sa ne consoleze in problema teroristilor, teza fiind ca aceste probleme sunt sortite sa ramana o enigma, precum enigma a ramas asasinarea presedintelui american J.F. Kennedy. Este adevarat ca haosul ce a urmat fugii dictatorilor a produs foarte multe, poate majoritatea victimelor. A spune insa sau a lasa de inteles ca toate victimele revolutiei sunt urmarea acestui haos este insa cu totul deplasat.
Teoria, chiar teza inexistentei teroristilor, este contrazisa de documentele pe care le detinem. Iar marturiile nu apartin revolutionarilor civili, oameni fara pregatire militara ori cu pregatire sumara, ci cadrelor Securitatii. Cazul atacului asupra sediului Ministerului Apararii Nationale, pe care vi-l prezentam in continuare, este elocvent in acest sens.
Mai ramane de spus totusi ca este cel putin deplasata comparatia facuta de Iliescu intre enigma asasinarii unui presedinte american si cele mai mult de o mie de victime ale Revolutiei, a caror „asasinare” nu trebuie sa ramana o enigma cat timp in Romania va functiona un minim de sistem judiciar. Mai ales atunci cand diferenta dintre cele doua „enigme” este de mai mult de o mie de victime.
