Anii de studiu prin arhive şi căutarea supravieţuitorilor au conturat povestea înfiorătoare a „experimentului Piteşti”. Teoria reeducării e inventată în URSS, dar România e singura ţară din estul Europei în care acest oribil concept a fost aplicat.
Tineri istorici dedicaţi aflării adevărului despre experimentul Piteşti
Am reţinut câteva din vorbele spuse de teologul Radu Preda în faţa studenţilor Şcolii de Vară de la Piteşti – „generaţia tânără are obligaţia să facă lumină şi să nu uite trecutul. Avem obligaţia la memorie în măsura în care avem speranţă la viitor”, se referă specialistul la scoaterea la lumină a ceea ce s-a întâmplat în fosta închisoare din Piteşti, dar şi la alte atrocităţi petrecute vreme de aproape o jumătate de secol în România comunistă. Aceste consideraţii şi-au găsit locul perfect alături de un om tânăr – nu are decât 28 de ani – aşa cum este Alin Mureşan, dedicat încă de la 22 de ani, prin cercetările pe care le-a întreprins, fenomenului Piteşti. Istoric de meserie, cercetător în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Alin a dat la o parte praful uitării de pe un volum imens de arhive, inclusiv cele ale CNSAS, a căutat prin ţară şi a găsit supravieţuitori ai experimentului Piteşti, de la care a preluat mărturii cutremurătoare ale unui trecut neştiut până în 1989. A scris scenariul filmului documentar „Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, unde este prezentat pe larg experimentul Piteşti, a scris două ediţii ale cărţii „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” şi a realizat site-ul www.fenomenulpitesti.ro – alături de la fel de tinerii istorici Clara Mareş, Constantin Vasilescu şi Cosmin Budeancă – considerat de specialişti drept cea mai mare bază de date din România cu privire la această temă. Tineri sunt şi cei care au creat, la începutul lui 2012, Centrul de Studii în Istorie Contemporană, alături de Alin Mureşan implicându-se istorici şi promotori ai acţiunilor civice, precum Alina Urs, Ionuţ Trandafirescu, Adelina Ţînţariu şi Constantin Vasilescu. Ei îşi propun să prezinte istoria României într-un mod care să atragă atenţia opiniei publice, prima lor acţiune fiind chiar recenta Şcoală de Vară dedicată experimentului Piteşti.
SERIAL Rl, Episodul 1 FOTO şi VIDEO. Cum au vrut comuniştii să şteargă din istorie „Experimentul Piteşti”
Reeducarea – un concept inventat in URSS
Principiul reeducării apare în URSS, încă din anii ’20 – ’30, când Anton Makarenko, educator de meserie, face nişte experimente pe copii orfani, pe care-i pune să stea împreună, într-un spaţiu care totuşi nu era închis. Copiii puteau să plece oricând de acolo. Educatorul dorea ca acei copii să ajungă să se convingă unii pe alţii de importanţa ideologiei comuniste. Se ştie destul de clar că nu se folosea violenţa împotriva celor care nu acceptau noua ideologie de tip sovietic. Makarenko vorbea de acel spaţiu în care copiii pur şi simplu să „manevrau” psihologic unii pe alţii. Se aminteşte însă de anumite momente de „explozie”, probabil din cauza faptului că acei copii stăteau într-un spaţiu bine delimitat, atunci când apar conflicte între minori. Vor fi publicate, în anii ’30, cărţi despre experimentul lui Makarenko. Se ştie azi că astfel de manuale de reeducare ajung şi în România, după instaurarea regimului comunist, fiind prezente şi în fosta închisoare din Piteşti.
„Uneltele” pentru comiterea crimelor
Primele încercări de reeducare apar în România încă din 1948, la închisoarea din Suceava, unde sunt aduşi sute de tineri, majoritatea studenţi, care fuseseră arestaţi pentru convingerile lor anticomuniste, dar şi pentru activităţile îndreptate împotriva noii orânduiri. Cei mai mulţi dintre ei făceau parte din frăţiile de cruce legionare, în condiţiile în care Bucovina reprezenta atunci un puternic fief al acestor organizaţii. Cei arestaţi sunt supuşi la bătăi crunte şi anchete de-a dreptul interminabile. Un alt fapt important se petrece în 1949, când apare Biroul Inspecţii din cadrul Direcţiei Penitenciarelor, un fel de serviciu de contrainformaţii, menit să culeagă date din rândul deţinuţilor. Acest serviciu supraveghea însă şi activitatea gardienilor din închisori. Se cunosc, încă din 1948, primele date despre doi studenţi care se remarcă în rândul celor arestaţi la Suceava – Bogdanovici şi Ţurcanu. Teoria pe care o va susţine regimul comunist, inclusiv la procesele din a doua parte a anilor ’50, când au fost judecaţi cei vinovaţi de teroarea „spălării pe creier”, este că reeducarea ar fi pornit din rândul studenţilor. Astfel, un curent de opinie promovat de Bogdanovici, fost şef al organizaţiei de legionari de la Universitatea din Iaşi, era că studenţii arestaţi ar trebui, măcar de formă, să treacă de partea ideilor comuniste, pentru a scăpa de bătăi şi condamnare. Altă traiectorie are fostul student la Drept, Eugen Ţurcanu, care deşi fusese şi el legionar, e decis să se pună, trup şi suflet, în slujba regimului comunist, culegând informaţii preţioase din rândul colegilor lui de celulă, pe care le transmite ofiţerilor politici din penitenciar. Adept al violenţei în metoda de reeducare, Ţurcanu va fi cooptat de Securitate ca principal pion, alături de alţi deţinuţi, la rândul lor dispuşi să fie torţionari, în punerea la punct a ceea ce urma să se întâmple puţin mai târziu la Piteşti. Un experiment pe trupurile, dar mai ales pe sufletele oamenilor, despre care Alexandr Solzhenitsyn scrie în cartea sa, „Arhipelagul Gulag”, că a reprezentat „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Se ştie că atât Ţurcanu, cât şi ceilalţi torţionari, vor fi transferaţi în 1949 la închisoarea din Piteşti. Deja se modificase regulamentul închisorilor, fiind interzisă orice legătură a deţinutului, în special cel politic, cu familia lui. Torţionarii îşi păstrează statutul de deţinut şi se amestecă, la Piteşti, printre ceilalţi oameni, în diverse celule, aşteptând momentul declanşării măcelului. Martorii acelor zile spun azi că iadul a început pe 6 decembrie 1949.
Iadul a fost cu adevărat pe pământ
Absolut din senin, fără nicio justificare, aşa au început bătăile. Deţinuţii din echipa torţionarilor sar pur şi simplu pe colegii loc de celulă, cu picioarele, cu pumnii, rup bucăţi din paturi şi cu acele bâte lovesc mai ales în capul victimelor. Este o scenă teribilă pe care în ziua de azi o descrie cel care a trecut prin acele momente groaznice, Petru Cojocaru, aflat în celula unde au fost aplicate prima oară bătăile, „camera 4 – spital”. Omul povesteşte cum Ţurcanu, aflat şi el în aceeaşi celulă, urlă la un moment dat – „care nu vrea reeducare?”. Această repriză de bătaie a ţinut o săptămână, povesteşte Petru Cojocaru, care avea pe atunci 22 de ani. La fel spune azi şi Radu Ciuceanu, la rândul lui trecut prin nefasta experienţă din Piteşti – bătăi fără nicio justificare. Pumnii şi picioarele reprezentau în fapt prima fază a unui mecanism foarte bine pus la punct al terorii, arată istoricul Alin Mureşan. Violenţa fizică era urmată de torturi inimaginabile şi de înjosirea absolută a individului. Dacă bătaia ţinea câteva săptămâni, tortura şi practicile înjositoare s-au întins, în cazul unor deţinuţi, cei mai refractari, până la şase luni. Cea de-a treia fază era demascarea, momentul în care deţinutul spunea orice, numai ca să scape de suferinţă. Aşa se ştie că mii de alţi oameni, aflaţi în libertate, au fost arestaţi în urma unor asemenea demascări. Au fost cazuri în care deţinuţii şi-au „demascat” până şi propria familie, fraţii şi părinţii lor fiind apoi arestaţi, pentru diverse vinovăţii, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu realitatea. Cea de-a patra fază a reeducării deţinuţilor de la Piteşti însemna transformarea lor în călăi pentru alţi colegi de celulă. Deţinutul „reeducat” trebuia în acest mod să demonstreze că trecuse definitiv de partea regimului comunist. „Reeducatul” scăpa de bătaie, dar în schimb ajungea să bată el pe alţii, în general pe cei nou-veniţi în închisoarea din Piteşti. De-a dreptul înfiorătoare sunt cuvintele lui Emil Sebeşan, care îşi povesteşte destinul de la Piteşti în documentarul „Genocidul sufletelor. Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, realizat de cineastul Sorin Ilieşiu, pe site-ul www.fenomenulpitesti.ro găsindu-se aceste înregistrări. Omul spune că dacă te bătea un prieten era parcă mai bine, pentru că în loviturile celui ce-ţi fusese până mai ieri amic se simţea o anumită reţinere, ca şi cum agresorul nu şi-ar fi folosit toată forţa. Un alt om trecut prin iad, Gheorghe Stănică, indică principala echipă de bătăuşi de la Piteşti, formată din Ţurcanu, Perşinaru, Bordeianu şi Martinuş. Pe lângă bătăi, cum povesteşte Radu Ciuceanu, mai era şi privarea de somn. Trebuia să stai zile în şir pe marginea priciului, cu privirea fixă, fără să întorci capul nicio clipă, fără să vorbeşti. Cea mai mică mişcare se pedepsea cu bătăi cumplite. Dezumanizarea întrece, în schimb, orice imaginaţie posibilă, aşa cum este descrisă de Aristide Ionescu, cel care a fost închis la Gherla, dar a văzut şi a beneficiat de acelaşi tratament inuman din partea echipei negre, în fruntea căreia era Ţurcanu. Torţionarul-şef dă ordin, în noaptea de Crăciun, ca deţinuţii să se adune pentru „învierea” lui Iisus. Unuia i se pune o pătură pe spate şi se aşează deasupra tinetei, o găleată în care oamenii îşi făceau nevoile. El trebuia să anunţe când făcea treaba mare. Era momentul în care, aşa cum dicta Ţurcanu, s-a „născut” Mântuitorul, şi deţinuţii erau obligaţi să se închine. Alt moment de bestialitate dusă la extrem este cel al „împărtăşaniei” cu fecale. Erau dese momentele în care deţinuţilor li se dădeau materii fecale cu lingura, dar şi situaţiile în care oamenii îşi făceau nevoile în gamelă, şi apoi peste acea materie era pusă mâncarea, obligaţi astfel să mănânce cu totul. Servirea mesei se făcea în timp ce deţinuţii erau aşezaţi în genunchi, cu mâinile la spate, mâncând doar cu gura, „ca porcii”, cum li se spunea. Aflăm de la acelaşi Aristide Ionescu faptul că a fost bătut de cel puţin opt ori cu bocancii în rinichi. Deţinutul era obligat să-şi întindă vârfurile degetelor până la vârful picioarelor şi să stea aşa, încovoiat, în timp ce trupul său primea în plin lovituri de bocanci. Alte bătăi erau la tălpi – deţinutul stătea în genunchi, direct pe podeaua cimentată, ridicând gamba, astfel încât talpa piciorului să fie la dispoziţia bătăuşului. Durerea provocată de loviturile cu ciomagul era cumplită atât la tălpi, cât şi în genunchi, pentru că victima se sprijinea cu genunchii de ciment. Era cunoscut un loc anume din penitenciarul Gherla în care se aplicau torturile – camera 99 – spune Aristide Ionescu. El îşi aminteşte cum torţionarii din Piteşti, la rândul lor deţinuţi, au ajuns la Gherla şi s-au împrăştiat în toate celulele, amestecându-se printre oamenii de acolo, până când au început bătăile. Pe de altă parte, auzim acum de la Petru Cojocaru că bătaia aceea aplicată la tălpi, pe care am descris-o mai devreme, dura, în general, câte o lună, zi după zi. Umplute de sânge, tălpile erau sumar curăţate cu nişte cârpe umede, apoi călăul trăgea concluzia – eşti ca nou, „bun” de alte lovituri. Au fost oameni ucişi în bătaie, călcaţi în picioare, povestesc azi martorii acelor orori. Dacă se urcau câţiva indivizi pe un trup şi-l stâlceau cu bocancii, cu toată puterea, ore în şir, victima nu mai avea nicio scăpare.
Procesul împotriva torţionarilor
Se cunoaşte azi faptul că „reeducarea” de la Piteşti a fost extinsă şi în alte penitenciare din România, arată istoricul Alin Mureşan. De acelaşi tratament au „beneficiat” deţinuţii din Braşov, din martie 1950 până în februarie 1951, cei din Gherla, din iunie 1950 până în decembrie 1951, cei din Târgu Ocna, din luna mai 1950 până în luna mai 1951, dar şi la Târgşor, în cursul anului 1950. S-a pus capăt reeducării în 1951, atât la Piteşti, cât şi în celelalte închisori. Regimul comunist fuge de orice responsabilitate şi susţine că studenţii legionari s-au măcelărit între ei, în închisori, pentru a compromite imaginea socialismului din România. Urmează procesele celor consideraţi vinovaţi de acele atrocităţi, primul fiind în 1954, lotul Ţurcanu, din care făceau parte 22 de inculpaţi, primind condamnări grele – 17 dintre ei, între care şi Ţurcanu, sunt condamnaţi la moarte, iar restul la închisoare pe viaţă. Alt proces, din 1957, este al celor din administraţia închisorii din Piteşti, fiind vorba de un lot din care făceau parte şapte persoane, acestea primind însă pedepse modice, de până la opt ani de închisoare. Culmea e că toţi vor fi graţiaţi după numai câteva luni. Alţi opt deţinuţi de la Piteşti, cu rol mai mic în „reeducare”, ca torţionari, vor primi, tot în 1957, diverse pedepse, unii – 15 ani de temniţă, alţii – condamnarea la moarte.
De ce numai în România?
Un adevăr care nu trebuie trecut cu vederea este că dintre toate ţările Europei de Est, aflate în „lagărul” comunist, numai în România a fost aplicată „reeducarea”, spune istoricul Alin Mureşan. Răspunsul se poate baza azi mai degrabă pe presupuneri. Legate în special de faptul că românii s-au dovedit a fi, în vremurile acelea tulburi, de partea libertăţii, nu a comunismului. Dovadă şi nenumăratele grupuri de rezistenţă din munţi. Mai sunt însă multe arhive de scos la lumină. Şi multe răspunsuri la întrebări dureroase. Cât priveşte operaţiunea „reeducării”, se ştiu la ora actuală depoziţiile lui Ţurcanu, din timpul procesului torţionarilor, în care acesta a descris legăturile sale cu administraţia comunistă. „Atunci s-a încercat exterminarea românilor”, crede azi cu tărie Aristide Ionescu, unul dintre cei care au scăpat din iad.
Va urma un al treilea episod despre fosta închisoare din Piteşti, în care istorici şi teologi, dar şi tinerii de azi, prezenţi la Şcoala de Vară, vorbesc despre „reeducarea” practicată în anii ’50.
