Fostul subofiţer de jandarmi Costică Gălăvan a povestit, pentru RL, atmosfera de la locul în care Ion Antonescu a fost împuşcat şi care au fost ultimele cuvinte ale mareşalului. În perioada în care regimul comunist se instaura în România, Costică Gălăvan, acum în vârstă de 89 de ani, a participat la manifestaţia partidelor istorice din 8 noiembrie 1945, la procesul lui Iuliu Maniu şi l-a păzit în domiciliu forţat pe Gheorghe Tătărescu (ianuarie-martie 1949).
Costică Gălăvan a fost martor la multe momente importante ale istoriei postbelice româneşti. A participat, în calitate de comandant de grupă şi ajutor comandant de pluton la Regimentul de Jandarmi Bucureşti, la procesul în care a fost judecat lotul criminalilor de război, din care făcea parte şi mareşalul Ion Antonescu. „Procesul lui Antonescu s-a judecat în Bucureşti, pe Ştirbei Vodă. Noi, adică Batalionul 3 din Regimentul de Jandarmi Bucureşti, am asigurat ordinea. Apoi, la Jilava, am fost la câţiva metri de el când a fost împuşcat”, relatează bătrânul.
Pe 1 iunie 1946, Gălăvan se afla în curtea Închisorii Militare Jilava, nu departe de cei cinci oameni de stat care urmau să fie executaţi: fostul ministru subsecretar de stat la Interne, Constantin Vasiliu, fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, fostul ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi fostul conducător al statului, Ion Antonescu.
„Trebuia să fie executaţi la ora 12.00. Erau cinci condamnaţi la moarte şi s-au îngropat cinci stâlpi. Au venit mama şi soţia lui Antonescu. Noi ne plimbam acolo, printre ei, ne benoclam şi mai auzeam ce vorbesc. Am auzit-o, la un moment dat, pe soţia lui Antonescu că îi spune << În curând, voi veni şi eu acolo lângă tine>>. Maria Antonescu avea o insignă şi i-a pus-o mareşalului în piept. Iar el i-a spus să se retragă într-o mânăstire şi că viitorimea îl va pune la locul drept, pe care îl merită”, povesteşte fostul sergent major. Acesta susţine că deşi se stabilise ora 12,00 drept ora la care să fie executaţi, s-a întârziat din cauza faptului că nu mai sosea ultimul document oficial şi anume „recursul de la monarhie”. „Văzând că nu mai vine recursul, s-a dat dispoziţie să fie duşi la execuţie chiar şi fără acel document. În timp ce-i scoteau din penitenciar spre locul de execuţie, pe drum, a sosit însă şi recursul. În ultimul moment, s-a aflat că lui Pantazi i se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Dacă recursul ar fi venit cu o oră mai târziu, ar fi fost executat şi el”, spune Gălăvan.
Potrivit mărturiei militarului, dar şi documentelor istorice, execuţia lui Antonescu a avut loc la ora 18:03. Ion Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. De altfel, în filmul execuţiei se observă că plutonul de execuţie era echipat în uniforme de culoare maron care aparţineau Corpului Gardienilor Publici. „I s-a dat ultimul cuvânt şi a spus că moare pentru idealurile poporului român. Au fost întrebaţi dacă vor să fie legaţi la ochi, iar Antonescu a spus că nu”, adaugă Costică Gălăvan. În momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. „Am auzit cum a spus: mai trageţi o dată, că nu m-aţi omorât! A venit comandantul plutonului de execuţie şi a tras din nou. Imediat după, medicul a vrut să constate moartea. Şi constată că Antonescu nu e mort, că Vasiliu nu e mort. Comandantul mai trage încă o dată. În acel moment, lui Vasiliu i-au zburat creierii. Erau toţi morţi. Am plâns toţi. Ne-a impresionat execuţia”, relatează Gălăvan. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 18:15.
Condamnat la moarte de către Tribunalul Poporului pentru crime de război, Antonescu a rămas în istorie ca un şef de stat coresponsabil de Holocaust. Pe perioada regimului său, şi-au pierdut viaţa mii şi mii de evrei în Pogromul de la Iaşi din iunie 1941 şi în lagărele din Transnistria.
Ce l-a impresionat la procesul lui Maniu
Într-o autobiografie găsită în dosarul său de cadre, Costică Gălăvan scrie că ar fi participat şi la arestarea liderului ţărănist Ion Mihalache pe aerodromul de la Tămădău, însă acum nu mai recunoaşte acest lucru. În 1947, acesta a fost confirmat membru al Partidului Comunist Român şi a fost ales secretar de celulă pentru comuniştii din regiment. „În luna iulie 1947, am mers într-o noapte împreună cu plutonul şi alte organe, unde am arestat banda de trădători în cap cu Ion Mihalache pe aeroportul de la Tămădău ce a încercat să fugă peste hotare, după care am revenit în cazarmă şi am primit misiunea de a merge în strada Clemanson, unde fusese fosta reşedinţă a ziarului <> manist, unde am sigilat totul şi făceam paza. În timpul cât făceam paza la acest fost sediu, primeam corespondenţa din strainătate pe numele lui Iuliu Maniu, iar subsemnatul o predam la locţiitorul politic al regimentului, iar cu ocazia procesului, a reieşit toată putreziciunea ce era pusă la cale de către trădători, împreună cu imperialiştii de peste hotare. În luna noiembrie 1947, am primit ordin să mă prezint la şcoala superioară de război, în prezent Academia militară, pentru o nouă misiune. Când am ajuns acolo, mi s-a încredinţat paza trădătorilor Maniu şi Mihalache, iar după ce au fost judecaţi, am mers escortă pe tren, au fost duşi la locul lor, iar subsemnatul m-am întors din nou în regiment”, scrie în documentul aflat în dosarul său de cadre. Întrebat ce îşi mai aminteşte de la procesul în care a fost judecat Maniu, Gălăvan relatează acum în alte tuşe acele momente. După 66 de ani, el spune că a intrat în PCR fiindcă „aşa au fost vremurile” şi nu din convingere, iar în sinea lui a condamnat modul nedrept în care a fost judecat Maniu. Se arată impresionat de faptul că liderul naţional-ţărănist nu deţinea avere, prin comparaţie cu îmbogăţiţii peste noapte ai zilelor noastre. „Când generalul Alexandru Petrescu a dat citire rechizitoriului, a spus acolo că inculpatul Iuliu Maniu nu posedă nici un fel de avere, mobilă sau imobile sau valori în valută sau în lei în ţară sau în străinătate. Azi vezi un politician intrat de trei ani şi are deja miliarde. La Maniu mi s-a părut nedrept pentru că din punct de vedere juridic nu i s-a arătat nicio infracţiune. Duşman al poporului? Dar de ce era duşman al poporului, ce făcuse?”, spune acum Gălăvan.
Un alt personaj important cu care a intrat în contact a fost fostul prim-ministru Gheorghe Tătărescu. „L-am păzit două luni la domiciliul său forţat din comuna Poiana Gorj. Liberalul vorbea mult la telefon, cu Parisul. Asta îmi mai amintesc”, povesteşte el.
„Regele a ieşit din ţară cu 3 vagoane”
Pe 3 ianuarie 1948, după abdicare, trenul special al regelui Mihai porneşte din Sinaia spre Elveţia, marcând începutul exilului de aproape jumătate de secol al ultimului rege al României. Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat acesta din România. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România. O mărturie a acelui moment din istorie o poate depune personajul nostru, Costică Gălăvan. Aceasta susţine că a asigurat paza în tren până la graniţă şi că regele ar fi ieşit din România cu 3 vagoane. „Am plecat din Sinaia cu un tren cu 7 vagoane. La vamă au fost desprinse 4 vagoane, iar regele a fost lăsat să părăsească ţara doar cu 3 vagoane”, a relatat Gălăvan.
De la escortă la comandant de penitenciar
După desfiinţarea Jandarmeriei şi înfiinţarea Trupelor de Securitate (ianuarie 1949), unitatea lui Gălăvan a fost transformată în Regimentul de Securitate Gărzi, devenit ulterior, din noiembrie 1952, Regimentul 1 Pază Bucureşti. Astfel, potrivit autobiografiei sale, în perioada care a activat ca subofiţer de securitate în cele două unităţi, Gălăvan a deţinut funcţiile de comandant de grupă şi de pluton, fiind detaşat în misiuni speciale de capturare şi lichidare a partizanilor din Munţii Făgăraş şi Munţii Banatului. Sub coordonarea unor ofiţeri din DGSP, Gălăvan împreună cu câţiva militari din unitatea sa, a participat la prinderea grupării de partizani condusă de Spiru Blănaru. Întrebat acum dacă îşi aminteşte de acest episod, Gălăvan a răspuns că nu.
Pentru rezultatele bune obţinute în activitatea profesională, în primăvara anului 1953, plutonierul Gălăvan a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii militare de ofiţeri pază MAI din Câmpina. După absolvirea acestei instituţii militare (7 noiembrie 1953), întreaga promoţie din care făcea parte şi Gălăvan a fost repartizată în sistemul penitenciar pentru a suplini absenţa cronică a cadrelor calificate. Astfel, tânărul sublocotenent Costică Gălăvan a fost numit în funcţia de locţiitor al comandantului la Colonia de muncă de la Cernavodă. După încetarea lucrărilor la Canalul Dunăre Marea Neagră (iunie 1953) majoritatea deţinuţilor politici au fost transferaţi la alte penitenciare şi colonii de muncă. Totuşi, la Cernavodă au mai rămas câteva sute de deţinuţi politici. În funcţia amintită, Gălăvan nu a stat decât zece luni de zile, perioadă despre care interlocutorul nu ne-a oferit prea multe amănunte. „Condiţiile erau foarte proaste. Se murea de foame”, spune Gălăvan.
„În penitenciarul pe care îl administrai erai Dumnezeu”
O dată cu desfiinţarea Coloniei de la Cernavodă (toamna anului 1954), Gălăvan a fost promovat în funcţiile de ajutor de serviciu al comandantului la Penitenciarul Iaşi (1 oct. 1954-1 mart. 1955), locţiitor comandant pentru pază şi regim (1 mart. 1955-1 febr. 1956) şi comandant la Penitenciarul Suceava (1 febr.-30 iun. 1956). La Penitenciarul Suceava, ofiţerul Gălăvan a fost timp de câteva luni de zile adjunctul locotenentului major Ion Ficioru, care se afla la comanda unităţii. Despre acesta, dar şi despre Alexandru Vişinescu, cei doi foşti ofiţeri pe numele cărora Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a depus la Parchetul General o sesizare penală, pentru că ar fi comis atrocităţi în anii ’50-’60, Gălăvan a declarat: „I-am cunoscut la şedinţele anuale de analiză a muncii ce se ţineau la Bucureşti. Ficioru chiar mi-a fost superior la Penitenciarul Suceava. Ce pot să spun? Dacă şi-au depăşit atribuţiile, atunci să plătească. În penitenciarul pe care îl administrai erai Dumnezeu, puteai face orice”.
Pe 15 mai 1977, căpitanul de penitenciare Costică Gălăvan a fost trecut în rezervă printr-un ordin al ministrului de Interne.
Material realizat cu sprijinul Asociaţiei Miliţia Spirituală (www.militiaspirituala.ro)
