Cea de-a doua a venit în 1848, cu un vas turcesc, care a acostat în Portul Galaţi. Ultimele focare ne-au prins în plină epocă a comunismului, când se falsificau statistici şi numărul de morţi era ascuns. Au fost afectate în principal judeţele Tulcea şi Constanţa, dar viaţa pe litoral şi în Deltă palpita la fel ca şi înainte. Lumea îşi vedea mai departe de treabă, se organizau nunţi, botezuri, studenţii mergeau liniştiţi la mare.
În ’77, epidemia a pornit de la Sulina
„Populaţia era mai puţin panicată decât acum un an cu gripa porcină. Tot ce îmi amintesc era că mă aflam în discotecă la mare cu colegii de la Medicină şi în loc să strigăm «Haut les mains!», cum era refrenul unei melodii, urlam în cor: «Holeraaa!», glumeşte medicul Victor Olsavszky, reprezentantul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în România. Asta se întâmpla în 1977. Epidemia pornise de la Sulina, de pe un vapor venit din Turcia. Patru marinari au fost salvaţi cu dificultate, iar o asistentă, care a participat la tratarea bolnavilor din Sulina, era să moară.
Pe atunci, la Ministerul Sănătăţii, secretar de stat şi responsabil cu politicile de prevenţie era medicul Ludovic Păun, acum în vârstă de 80 de ani. Abia se întorsese de la o specializare de boli infecţioase din India şi, pe când îşi despacheta geamantanul, a bătut la uşa lui adjunctul de ministru, Alexandru Calomfirescu. „M-a luat deoparte şi zice: «Hai să îţi spun ceva – o doctoriţă de la Constanţa m-a sunat şi zice că are holeră. Şi-a făcut o cultură din scaun şi cică îi este frică să spună. Pregăteşte-te şi hai să mergem!», m-a îndemnat el”. Doctoriţa avusese dreptate. Făcuse holeră. Atunci au fost înregistrate în jur de 800 de cazuri. „Este posibil ca statistica raportată către organismele internaţionale să fi fost puţin diminuată. Unele erau publicate în «Muncitorul sanitar», se mai scria cât de cât şi despre asta”, susţine profesorul Marian Neguţ, epidemiolog la Institutul Cantacuzino din Bucureşti.
Maşini militare de făcut apă potabilă, elicoptere şi vase rapide
În judeţul Tulcea, lucrurile au fost puţin mai complicate, fiind contaminate apele Dunării. „A fost tămbălău mare. Făceam coproculturi la 2.000 de persoane pe zi”, rememorează profesorul Molnar Geza, de la Cluj, care a fost detaşat în Deltă timp de trei luni, în timpul epidemiei. A fost până la urmă şi un deces. „Ţin minte că puneam clor în staţia de apă potabilă de la Tulcea şi toată conducta era spartă. Când am văzut că se precipită lucrurile, am pus mâna pe telefon şi am cerut două elicoptere, vase rapide şi maşini militare de făcut apă potabilă”, povesteşte medicul Ludovic Păun. Epidemia de holeră nu a durat mult în acel an. S-a terminat la sfârşitul verii, apoi au mai apărut sporadic câteva cazuri. Boala a izbucnit din nou în 1981, în satul Grindu (jud. Tulcea), şi s-a extins în toate localităţile de pe malul Dunării aflate la graniţa cu URSS. „Umbla vorba printre medici că boala ar fi fost transmisă din URSS, prin intermediul apei Dunării şi că avea o formă foate violentă. Rusia nu raporta însă existenţa holerei în satele riverane Dunării”, povesteşte jurnalistul tulcean Neculai Amihulesei.
În Galaţi, autorităţile încercau să ferească populaţia de holeră prin campanii de informare. Pe uşile blocurilor erau lipite afişe ce sfătuiau oamenii să nu mănânce fructele şi legumele fără să le cureţe de coajă. „Nu prea lua nimeni în seamă astfel de recomandări. Foamea era mai mare decât frica de vreo boală, fie ea şi holera. Păi, cum să cureţi roşiile de coajă ca să faci salată?!”, se întreba pe atunci inginerul Eugen Munteanu din Galaţi. După ce comuniştii au introdus alimentaţia raţionalizată, astfel de campanii nu mai aveau nici o credibilitate. Directivele de tipul „Curăţaţi coaja legumelor!” nu produceau decât revoltă. „Tot timpul ne spuneau ba să mâncăm peşte oceanic, ba să nu mâncăm. Când a mai venit şi asta cu fructele şi legumele, lumea era supărată rău. Ia uite, bă, nenorociţii, nici verzături nu ne mai lasă să mâncăm”, spuneau printre dinţi gălăţenii.
Medicii, puşi pe fugă de nuntaşi cheflii
În primul an de libertate după comunism, holera a mai apărut în 1990 şi 1991. A lovit tot în sudul ţării. „Câţiva localnici care locuiau la bloc, în Sulina, au făcut diaree acută, boala s-a răspândit numaidecât şi în câteva zile toţi cei care băuseră apă din reţeaua de alimentare a oraşului prezentau simptomele bolii”, îşi aminteşte jurnalistul Neculai Amihulesei.
Iniţial, autorităţile au încercat să nu declare existenţa epidemiei. „Erau presiuni şi în presa locală. Noi, jurnaliştii, eram rugaţi să nu dezvăluim nimic despre aceste cazuri ca să nu stricăm turismul”, zice Amihulesei. În hoteluri, medicii duceau muncă de lămurire cu turiştii, îi încurajau să mănânce la restaurant şi să îşi continue vacanţa. La Sulina un reprezentant al ministrului Sănătăţii a fost alergat de un grup de nuntaşi cărora încercase să le „bage pe gât” tetraciclină. „Oamenii voiau să bea şi credeau că tetraciclina le dă peste cap planurile”, povestesc Adriana şi Gelu Argentoianu, pe atunci tineri medici, implicaţi în combaterea epidemiei de holeră de la Sulina.
Sulina, sub pază militară
Când situaţia s-a agravat şi numărul de îmbolnăviri a crescut, autorităţile au hotărât să introducă stare de carantină: nimeni nu mai pleca sau intra în oraş, fără acordul unuia din cei 15 medici şi 20 de asistente detaşaţi în localitate, iar Portul Sulina se afla sub pază militară.
Timp de trei săptămâni, două elicoptere militare şi mai multe nave rapide au fost singurele mijloace de transport spre această localitate din Deltă.
Până la urmă, holera nu a omorât pe nimeni în acest val de îmbolnăviri. S-au consumat însă cantităţi „industriale” de tetracicilină şi s-a băut doar apă minerală.
Organismul pierde 20 de litri de apă în 24 de ore
Holera este o boală infecţioasă agresivă, dată de o bacterie (vibrio cholerae) care blochează mecanismul apei la nivel intestinal. „Duce la o diaree severă. Se pierd 20 de litri de apă în 24 de ore, iar omul cade la pat”, explică profesorul epidemiolog Marian Neguţ. Condiţiile proaste de viaţă şi de igienă favorizează răspândirea infecţiei. „Igiena mâinilor este foarte importantă. S-au scris inclusiv tratate medicale despre asta”, adaugă Neguţ. Bacteria care dă holera se ia în principal din apa de băut, prin scăldat sau prin legume şi fructe atinse de apa provenită din irigaţii. Tratamentul pentru holeră constă în administrarea de apă cu săruri, dar şi de antibiotice în unele cazuri. „Dacă vibrionul trece în sânge, sunt necesare şi antibioticele”, explică doctorul Marian Neguţ. Există şi vaccinuri antiholeră, dar nu s-au dovedit foarte eficiente.
Soldaţii români, trataţi cu porţie dublă de rachiu
În prima pandemie de holeră, din 1831, principalul oraş afectat a fost Iaşiul. S-au îmbolnăvit peste 8.000 de oameni şi au murit peste 5.000. În Muntenia, s-au îmbolnăvit 14.000 de oameni şi aproape 7.000 au murit. Cea de-a doua pandemie (1847-1848), arată revista „Historia”, i-a determinat pe medici să caute tot felul de leacuri ciudate cu „sare de ţipirig”, praf de puşcă, oţet, untdelemn şi măsline. Soldaţii primeau preventiv două porţii de rachiu. În 1913, în timpul celui de-al doilea război blacanic, medicul Ioan Cantacuzino a pus la punct un vaccin antiholeric destinat soldaţilor români. „I-a vaccinat în plin focar şi i-a salvat pe mulţi dintre ei”, povesteşte profesorul Neguţ, în timp ce arată spre o sală de curs plină de studenţi. „Chiar acolo s-a produs vaccinul”, spune el. Institutul Cantacuzino deţine şi astăzi un laborator antiholeră, unde s-ar putea face teste şi analize, dacă România s-ar trezi cu vreun caz de holeră de import.
„Ţin minte că puneam clor în staţia de apă potabilă de la Tulcea şi toată conducta era spartă. Când am văzut că se precipită lucrurile, am pus mâna pe telefon şi am cerut două elicoptere, vase rapide şi maşini militare de făcut apă potabilă.” Ludovic Păun, medic
