Gingis Han (1162 – 1227), „Napoleonul stepelor”, este cel care a pus bazele unui imperiu ce s-a extins, după moatea sa, din Coreea până în Polonia. O forţă militară incredibilă, care a legat Europa de Asia mai bine de un secol şi jumătate. Nu în ultimul rând, o maşinărie de luptă vijelioasă şi brutală, care îşi marca victoriile prin genocid.
Dar cum s-a putut ca un grup de triburi de pe stepele asiatice să ajungă spaima a două continente?
Mongolii ca pedeapsă divină
În secolul al XIII-lea, învinşii mongolilor credeau că furia sângeroasă dezlantuită asupra lor de Gingis şi călăreţii săi era o pedeapsă divină. Aşa a ajuns hanul mongol să fie denumit, la fel ca hunul Atilla înaintea sa, „Biciul lui Dumnezeu”. Iar mongolii nu aveau o viziune diferită. Victoriile le vedeau ca un drept divin de a cuceri tot ce le stătea în cale şi de a doborî pe oricine se opunea. Puterea lor l-a făcut inclusiv pe Papa Inocenţiu al IV-lea să stabilească o ambasadă pe pământ mongol. Suveranul Pontif s-a plâns astfel faţă de atrocităţile comise de aceştia în Ungaria şi Polonia. Răspunsul hanului: toţi cei ucişi în bătălie şi-au meritat soarta pentru că s-au opus mongolilor, iar dacă Papa nu doreşte ca poporul său să păţească la fel trebuie să se prezinte în persoană la curtea hanului şi să-i recunoască acestuia autoritatea universală. În acea vreme, măreţia mongolilor nu putea găsi o explicaţie raţională.
Aristocratul Gingis
În perioada Renaşterii, când studiul istoriei a devenit secular şi mai sofisticat, puterea Imperiului Mongol a fost atribuită geniului militar al lui Gingis Han. S-a scris despre abilitatea sa de a-şi despărţi inamicii şi de a-şi transforma duşmanii de ieri în aliaţii de mâine. Sau despre poziţia sa strategică din inima Asiei, care îi permitea să atace pe oricine fără să se teamă de un front unit împotriva sa.
Acum un secol, consideraţiile politice şi militare despre Gingis Han au fost readuse în discuţie de cercetătorul rus B. J. Vladimirtsov. În 1911-1912, acesta a înaintat o teorie conform căreia, în secolul al XII-lea, societatea tribală mongolă începuse să decadă, pe fundal unui conflict între clasa nobililor – care stăpânea cele mai numeroase turme şi cirezi – şi clasa oamenilor de rând, din care făceau parte şi cei exploataţi după ce fuseseră luaţi prizonieri în ciocnirile tribale. Gingis ar fi reprezentat aristocraţia, iar rivalul său de atunci, Jamuka, care-i era şi frate de sânge, ar fi susţinut pătura de jos a societăţii mongole. Gingis s-a impus, ucigându-şi concuretul, după care ar fi reuşit să manipuleze diferenţele sociale în interesul propriu. Pe măsură ce mongolii cucereau şi jefuiau un teritoriu tot mai vast în Asia, Gingis ar fi renunţat la diferenţele de clasă. Aşa a creat – aminteşte Vladimirtsov – Garda Imperială, la care putea adera orice mongol.
Au stăpânit Rusia şi China
Oamenii de ştiinţă ruşi au avut întotdeauna un interes deosebit faţă de Imperiul Mongol, întrucât Gingis şi urmaşii săi au subjugat principatele ruse vreme de două decenii. După invazia nepotului lui Gingis, Batu, în 1237-1240, Rusia medievală a fost trasă cu forţa dinspre Europa înspre Asia, iar mongolii şi-au impus modelul despotic în politica internă a Rusiei. Titlul şi prerogativlele ţarului au fost copiate după cele ale hanului. Iar efectele influenţei mongole asupra societăţii ruse au fost dezastruoase, scufundând ţara în ignoranţă, semi-analfabetism şi sclavie, după cum au comentat Karl Marx şi Aleksandr Puşkin. Acesta din urmă nota: „Dacă maurii au civilizat Spania după ce au ocupat-o, mongolii au cucerit Rusia fără să-i aducă algebra”.
Mongolii nu au fost mai populari nici în China, unde, oricum, dominaţia lor a fost mai scurtă. În 1279, un alt nepot al lui Ginghis, Kubilai, a învins dinastia Sung şi s-a proclamat conducător al întregii ţări. A rămas apoi profund influenţat de cultura chineză. A mutat capitala imperială la Khan-Balik – Peking în zilele noastre -, a adoptat portul şi manierele chinezeşti şi le-a acordat privilegii călugărilor budişti. Cu toate acestea, majoritatea chinezilor a urât întotdeauna stăpânirea mongolă, iar în 1368 împăratul mongol a fost alungat din ţară, în urma unei serii de revolte ţărăneşti.
Răzbunarea
În secolele ce au urmat, atât ruşii, cât şi chinezii s-au răzbunat definitiv pe urmaşii „Napoleonului stepelor”. În secolul al XVII-lea, ruşii se extinseseră deja spre est, ma departe de Munţii Urali, iar chinezii migrau spre nord, în direcţia Deşertului Gobi, ambele popoare ocupând o parte din vechiul teritoriu al mongolilor. Aceştia nu au putut reacţiona pentru că tehnicile lor de luptă rămăseseră mult în urma armelor de foc.
Mongolii s-au predat. Însă au reuşit să obţină o formă de independenţă în urma revoluţiilor din China – 1911, şi Rusia – 1917.
În 1960, cercetătorii din Rusia, China şi Mongolia au început să reexamineze istoria Mongoliei şi a rolului deţinut de Gingis Han.
Gingis, reabilitat de puterile comuniste
Succesul lui Gingis s-a sprijinit şi pe dorinţa de unitate a mongolilor şi pe flerul hanului de a atrage luptători indiferent de clasa sau rasa acestora, scria istoricul mongol Yu Yuan-an. Dar acesta nu îi atribuia lui Gingis rolul de erou naţional, însă nici de monstru însetat de sânge, aşa cum îl prezintă, de pildă, ruşii Grekov şi Yakubovsky, care amintesc de raidurile mongolior asupra principatelor ruseşti.
Totuşi, în scrierile lui Yu Yuan-an se regăsesc vădit influenţe ruseşti. De pildă, explică enigmatica retragere a armatei conduse de Batu, în 1242, până la graniţele Germaniei şi Italiei, prin nevoia stringentă a mongolilor de a înăbuşi o revoltă „eroică” a populaţiei ruse. De fapt, mulţi istorici ruşi au împărtăşit convingerea că acela a fost momentul în care Rusia s-a sacrificat pe sine pentru a salva întreaga Europă.
De partea lor, conducătorii chinezi au încercat în permanentă să „seducă” poporul mongol pentru a-l scoate de sub influenţa politică şi adminstrativă exercitată de Rusia.
Primul efort notabil de manipulare a mongolilor în secolul al XX-lea a avut loc în 1962, cu ocazia marcării a 800 de ani de la naşterea lui Gingis Han. În timp ce Republica Populară Mongolia, aflată sub influenţă rusă, a publicat o serie de timbre comemorative, China a construit un templu pentru a amiti de locul unde susţinea că Gingis ar fi fost înmormântat, bineînţeles în partea Mongoliei aflată sub influenţă chineză.
Din procesul reabilitării lui Gingis Han a făcut parte şi gestul autorităţilor din Peking de a-l decreta erou naţional, decizie care a flatat stima de sine a mongolilor.
Şi ucigaş, şi erou
Ruşii au răspuns prin cercetătorii Vyatkin şi Tikhvinsky, care au acuzat China că ar fi „repudiat viziunea Marxist-Leninistă asupra istoriei”, amitind de oraşele reduse la cenuşă de atacurile mongole.
Chiar dacă ironizate de istoricii din Vest, aceste contre între giganţii comunişti cu privire la istoria Mongoliei au readus în prim-plan personajul Gingis Han şi impactul pe care l-a avut imperiul creat de el.
Ca o concluzie, la întrebarea „A fost Gingis un distrugător însetat de sânge sau un erou naţional?”, History Today răspunde: „Puţin din fiecare”. Justificarea: a civilizat parţial propria naţiune, a adus China şi Europa în contact direct pentru prima oară în istorie şi a deschis Asia către comerţul internaţional. Lumea nu a mai fost niciodată la fel după domnia sa.
