În perioada medievală, ţapii ispăşitori pentru tot ceea ce oamenii nu puteau să explice erau vrăjitoarele. Era suficient să ştii vreo plantă medicinală, să ai un semn din naştere sau să ţii o pisică în casă, pentru că erai considerată vrăjitoare. Dacă practicantele magiei din alte ţări europene erau arse de vii sau aruncate în apă clocotită, englezii îşi pedepseau vrăjitoarele prin spânzurare.
În 1486, doi călugări dominicani, inchizitori ai Bisericii Catolice, scriau „Malleus Maleficarum” (Ciocanul vrăjitoarelor), în care descriau practicile vrăjitoreşti. Publicat un an mai târziu, el a devenit unul din cele mai faimoase şi mai aplicate ghiduri despre cum să identifici, să interoghezi şi să condamni o vrăjitoare.
În timpul dinastiei Tudorilor (jumătatea secolului XV-începutul secolului XVII), soarta vrăjitoarelor era ceva mai bună decât a surorilor lor din Germania sau Olanda. Unele vrăjitoare ajungeau chiar să fie respectate- mai ales pentru că cunoşteau plantele medicinale, iar gentlemenii excentrici care făceau experimente de tot felul erau catalogaţi mai degrabă drept oameni de ştiinţă decât magicieni, potrivit History Today .
Totuşi, toleranţa în Anglia medievală nu era universală: vrăjitoarele prinse de Inchiziţie sau de comunitate plăteau, cel mai des, cu viaţa. Cele care scăpau de judecata autorităţilor locale trebuiau să treacă o serie de probe: unul din cele mai uzitate era cea cu înotatul-vrăjitoarea era aruncată într-un lac şi, dacă plutea, era vinovată; dacă era nevinovată, trebuia să se scufunde. O altă probă era cântărirea în contrapondere cu Biblia: dacă Biblia era mai grea, atunci în mod cert oamenii aveau de-a face cu o vrăjitoare. Dacă practicantele magiei din alte ţări europene erau arse de vii sau aruncate în apă clocotită (uneori erau strangulate înainte de aceste proceduri), englezii preferau să le spânzure.
De regulă, sătenii considerau că este ceva necurat la mijloc în comunitatea lor dacă apărea o epidemie în urma căreia mureau oamenii (în Evul Mediu, bolile erau extrem de răspândite, din cauza sărăciei şi mizeriei), dacă recoltele erau sărace, dacă laptele se acrea sau o femeie însărcinată pierdea copilul. Torturate, femeile mărturiseau orice (citiţi „Litera Stacojie”): că diavolul le porunceşte ce să facă sau că au copii cu diavolul. De asemenea, nici o vrăjitoare nu era vrăjitoare fără o pisică (sau alt animal). Nici semnele din naştere nu erau considerate altceva decât mărturii a ceva necurat: aluniţele sau petele erau un semn sigur că practici magia.
În 1566, a fost spânzurată prima femeie pentru vrăjitorie. Se numea Agnes Waterhouse. Ea a mărturisit că practica vrăjitoria de 15 ani şi că ruda ei era o pisică (diavolul întruchipat). Ea a fost acuzată că şi-a omorât soţul şi că a adus o serie de boli asupra comunităţii din Chelmsford, Essex.
În iulie 1589, alte trei vrăjitoare faimoase au fost spânzurate la Chelmsford, Essex, (vezi foto). Despre una dintre ele, Joan Prentice, se spune că a fost spânzurată pentru că avea doi dihori.
Deşi vrăjitoarele au fost, în general, pedepsite, Tudorii erau monarhi superstiţioşi. Regina Elisabeta I şi-a început domnia atunci când poziţia astrelor era favorabilă, aşa cum a sfătuit-o John Dee, om de ştiinţă şi ocultist. El a fost ferit de pedepsele aspre care îi păşteau de regulă, pe cei care se ocupau cu ştiinţele oculte (Elisabeta promulgase o lege în 1563, care stabilea pedeapsa cu moartea pentru vrăjitorie).
În 1612, a avut loc un alt proces consemnat în istorie sub numele de procesul de la Pendle, Lancaster, când au fost judecate 11 persoane- nouă femei şi doi bărbaţi, iar 10 au fost condamnate la moarte, conform visitlancaster.com. Oamenii au fost acuzaţi că au provocat moartea a 16 persoane, că i-au adus în pragul nebuniei pe alţi câţiva şi că îi făceau pe săteni să aibă halucinaţii. Procesul a avut loc în timpul domniei lui Iacob I (care urcase pe tron în 1603, la moartea Elisabetei), în timpul căruia vânătoarea vrăjitoarelor a luat, în cele din urmă, sfârşit, din cauză că regele se temea de supranatural, potrivit History Today.
