Din punct de vedere istoric, Paştele este serbat încă din Antichitate. În perioadele de persecuţie, creştinii serbau Învierea Domnului pe ascuns, în grote, în cimitire, în locuri izolate ori în locuinţe particulare. După ce Biserica a fost acceptată drept cult legal în Imperiul Roman, ceremoniile au început să devină tot mai fastuoase. Cel mai adesea, perioada Paştelui era cea în care erau botezaţi noii adepţi ai credinţei, catecumenii. Ca să ajungă aici, aceştia treceau prin perioade îndelungate de post şi de pregătire spirituală. Catecumenii îşi mărturiseau păcatele şi treceau prin perioade de penitenţă. Apoi, preoţii testau cunoştinţele lor legate de religia pe care o îmbrăţişau. Dacă aceşti candidaţi la botez dovedeau faptul că şi-au însuşit normele credinţei creştine, ei erau admişi la botez. Catecumenii erau îmbrăcaţi în haine albe, simbol al purităţii, apoi erau botezaţi cu apă în numele Sfintei Treimi. Abia apoi erau admişi să se cuminece cu Trupul şi Sângele Domnului. Mesele festive la care participau erau o celebrare deopotrivă a bucuriei Învierii Domnului şi a botezului personal. Teologii povestesc cum, de Paşte, diferenţele dintre bogaţi şi săraci dispăreau şi aceştia stăteau la aceeaşi masă, servind aceleaşi bucate. Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, spune că, în secolul al IV-lea, după ce împăratul Constantin a oficializat cultul creştin, cei care îşi permiteau porneau de Paşte în pelerinaj la Ierusalim, pentru a trăi bucuria Învierii Domnului în Biserica Sfântului Mormânt, ridicată chiar în grota în care a fost depus trupul Mântuitorului.
Credinciosul îşi sacrifica odihna spre a o oferi lui Dumnezeu
Există şi un jurnal de călătorie, din secolul al IV-lea, numit Egeria, care descrie ceremoniile de Paşte. „În general, orice ceremonie legată de această perioadă începea cu o veghe nocturnă. Credinciosul îşi sacrifica odihna spre a o oferi lui Dumnezeu”, spune episcopul Florentin Crihălmeanu. De asemenea, slujbele au început să devină tot mai lungi şi mai fastuoase, ca urmare a implicării basileilor romani şi bizantini, iar ceremonialul religios a început să fie tot mai mult influenţat de cel de la Curtea Bizanţului. Reacţiile la transformarea Slujbei de Paşte într-o ceremonie fastuoasă nu au întârziat să apară. Aşa au fost de pildă curentele monastice. Unul dintre marii sfinţi creştini, Vasile cel Mare, a fondat un ordin călugăresc, care mai există şi azi, deopotrivă în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Catolică, ale cărui reguli tind să păstreze viaţa simplă a primilor creştini.
În Evul Mediu, Paştele a devenit cea mai importantă sărbătoare a Creştinătăţii. Pompa şi fastul au sporit, iar în Răsărit şi în Apus au fost introduse noi obiceiuri. De pildă, în Biserica Romano-Catolică a fost introdusă binecuvântarea focului şi cea a lumânării, înainte ca lumina sfântă să fie dată credincioşilor. În lumea Răsăritului, au fost introduse noi cântări în ceremonialul religios, care a devenit lung şi complicat, astfel încât Slujba de Înviere dura câteva ore. De asemenea, credincioşii au început să înconjoare bisericile în procesiuni solemne. Istoricii spun că atunci a dispărut egalitarismul pascal al Antichităţii. Feudalii şi vasalii lor nu mai petreceau împreună. Mai mult, exista obiceiul ca vasalii să ofere seniorului lor diferite cadouri cu această ocazie. Cel mai adesea, erau produse alimentare, de genul mieilor, mierii, pâinilor, ouălor ori brânzeturilor aduse de ţărani pentru a contribui la mesele festive ale nobililor.
Mitul bunului stăpân
În secolul al XVI-lea, sub influenţa ideilor moderne, lucrurile au început să se schimbe. „Nobilii au început să aibă mai mare grijă de supuşii lor. Luau câte un miel din turmele lor şi îl ofereau săracilor”, spune istoricul Leonard Horvath de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. El spune că, sub influenţa ideilor reformei, slujbele au început să fie mutate spre dimineaţă. De pildă, în bisericile protestante, cea mai importantă slujbă era cea de duminică dimineaţă. Nobilii şi vasalii se întâlneau în biserică, ieşeau în pridvorul lăcaşului de cult sau în curte şi primeau felicitările sătenilor. Prima zi de Paşte era dedicată familiei. „În general, oamenii se odihneau. Serveau masa împreună. Tradiţia spune că de pe nici o masă nu trebuia să lipsească pâinea albă, mielul şi ouăle roşii, dar nici pasca, în Moldova şi în sudul ţării. Cei mai bogaţi ofereau aceste produse celor care nu aveau”, povesteşte istoricul Leonard Horvath.
De multe ori, la săraci ajungeau alimentele aduse pentru a fi binecuvântate în biserică, iar cei care distribuiau produsele alimentare erau preoţii şi diaconii. A doua zi de Paşte, exista în Transilvania obiceiul udatului. Este vorba de o tradiţie adusă de saşi, care a fost adoptată apoi de români şi de maghiari. Etnologii spun că rădăcinile acestei tradiţii sunt precreştine şi că ea reprezenta deopotrivă un rit al fertilităţii şi al purificării. Practic, tinerii din sat se adunau în cete şi începeau să colinde casele unde erau fete de măritat. Ei recitau un soi de urare gospodarilor: „Am auzit că aveţi în casă o floare frumoasă şi am venit s-o stropim, ca să nu se veştejească”. Apoi, fetele erau stropite cu apă proaspătă şi pură de izvor, pentru a avea noroc de prunci sănătoşi şi pentru a se purifica. Urătorii erau răsplătiţi cu ouă roşii, sarmale şi vin. „Acum, apa de izvor a fost înlocuită cu apă de colonie, iar tinerii primesc prăjituri ori chiar bani”, spune Leonard Horvath. De regulă, a doua zi de Paşte era dedicată petrecerilor. În Transilvania şi Banat, mâncărurile şi băutura strânse de udători erau aduse în mijlocul satului. La fel se întâmpla şi în alte regiuni geografice, unde fetele aduceau alimente, iar băieţii – băutura. Nobilii ori boierii erau cei care îi plăteau pe lăutari şi se încingeau hore până noaptea târziu. Nobilii participau la deschiderea petrecerii, apoi se retrăgeau. În conace sau în castele, ei dădeau petreceri, la care erau invitaţi alţi aristocraţi. Dacă vremea o permitea, petrecerile erau ţinute în curtea conacelor până dimineaţă.
Semnificaţia pâinii tăiate în bucăţele
În secolul al XVII-lea, în tradiţia pascală din Transilvania a apărut un nou obicei, inspirat de calvini. Acest cult religios protestant nu are o liturghie în sensul clasic al cuvântului, ci slujba austeră se numeşte Cina Domnului. Pentru cei care nu puteau să participe la slujbă, din motive de boală ori de vârstă, preotul trimitea vin şi pâine. Obiceiul a fost preluat şi modificat de Biserica Ortodoxă din Transilvania şi, în secolul următor, de cea Greco-Catolică. Românii au adoptat obiceiul în perioada principelui Gabriel Bethlen, care a pus cultul ortodox sub conducerea unui episcop calvin. Aşa a apărut „paştele”, adică pâinea tăiată în bucăţele şi vinul binecuvântat, dar care nu sunt Euharistie. Preotul unit Mircea Marţian spune că Euharistia presupune transsubstanţiere, adică transformarea efectivă în Trupul şi Sângele Domnului, în vreme ce „paştele” – nu. „Paştele” este consumat înainte de masă de către membrii familiei, care spun „Christos a Înviat!” şi „Adevărat că a Înviat!”.
Blazoane în biserici
În secolul al XIX-lea au apărut noi obiceiuri. Deşi Revoluţia de la 1848 a dus la abolirea privilegiilor nobiliare, aristocraţii au început să îşi pună blazoanele deasupra scaunelor din biserică. Este vorba de locurile de onoare, care erau repartizate în funcţie de poziţia socială şi de avere. Astfel nobilii erau siguri că au un loc la Slujba de Paşte. Blazoanele au rămas permanent deasupra scaunelor nobiliare ori boiereşti în bisericile din oraşe. „Pe acea vreme, fiecare îşi ştia locul”, spune pastorul Bela Balogh.
PERSECUŢIE
Paşte serbat în taină
În perioada comunistă, Învierea Domnului a pierdut din fast. Autorităţile descurajau procesiunile cu lumânări. „Existau nuclee izolate, unde sărbătoarea era trăită mult mai intens, tocmai pentru că exista opresiune”, spune preotul Gheorghe Lazea. Foştii deţinuţi politici îşi amintesc cum, de Paşte, îşi transmiteau „Christos a Înviat!” prin semnale în alfabetul Morse.
TRANSFORMĂRI
Socializare în curtea bisericii
Secolul XX a adus transformări mari în celebrarea Paştelui. Pentru că oamenii nu mai aveau răbdare să participe la lungile slujbe bizantine de noapte, multe comunităţi ortodoxe şi greco-catolice au mutat liturghia care se organiza sâmbătă noaptea-duminică dimineaţa. „Ne adunam, după slujbă, la masă. Tata punea un ou roşu şi un bănuţ într-o farfurie cu apă şi ne spălam cu apa aceea pe faţă, ca să fim frumoşi tot anul”, îşi aminteşte Grigore Arieşan, de 82 de ani. Uneori, familiile erau atât de sărace, încât un ou roşu era împărţit în două ori în patru. După slujbă, în prima zi de Paşte, oamenii se adunau în curtea bisericii şi cumpărau vinul rămas de la prepararea „paştelui”. Se „cinsteau” şi stăteau de vorbă pe îndelete. „Atunci se puneau la cale clăcile la muncilor agricole”, spune Gheorghe Lazea, care a devenit preot în Cluj.
