În România comunistă au circulat nu doar autovehicule importate din fostele ţări socialiste sau produse la fabrica de la Piteşti, ci şi maşini care se aduceau pe bani grei din ţările occidentale. Lipseau, în schimb, service-urile dedicate şi piesele de schimb.
Până în 1968, când s-a început producţia de automobile româneşti sub licenţă Renault, statul român a efectuat importuri de maşini în special din ţările socialiste (URSS, Germania Democrată, Cehia), dar şi din Occident (Franţa şi Italia). În plus, cei care aveau rude în străinătate, angajaţii români care lucrau temporar în diverse ţări, dar şi cei cu dare de mână aduceau periodic diverse mărci de maşini dintre care nu lipseau Mercedes, Opel, Ford, Porsche, Audi etc.
„În ţară s-au comercializat oficial Fiat 600/850/1100B/1300/ 1500/1800B. RENAULT 10/16, Skoda 1000 MB/110S/105/120, Wartburg 1000, Trabant 600/601, Lada 1200/1500, Moskvich 401/403/1500 toate având service-uri şi magazine de piese dedicate. Au fost şi alte mărci şi modele, dar în număr foarte mic. Unele maşini proveneau de la instituţii de stat, după casare: Gaz M20 (Pobeda), Gaz N21 (Volga), Hillman etc.”, ne-a declarat un împătimit al maşinilor de epocă, Bogdan Coconoiu, de la Automobilia.
Un alt pasionat de autoturisme, în special de marca Fiat, Dan Ovidiu Stăncel, îşi aminteşte că importurile de Fiat s-au făcut din toată gama, inclusiv modelul 2300 şi au mai fost importate , de data asta într-un număr mai mic, Alfa Romeo.
„Volkswagenurile care au ajuns în număr destul de mare în ţară, în special modelul 1300, erau aduse mai ales de etnicii germani din vestul ţării”, ne-a declarat Dan Stăncel.
Aveai maşină capitalistă, dar şi „întâmpinare” de la tribunal
Autoturismele provenite din alte ţări decât cele socialiste, deşi erau mai puţine, nu lipseau din peisaj. Problema era însă cea a procurării lor, a pieselor de schimb care nu se puteau cumpăra decât din târguri sau dacă aveai un cont în valută, dar şi a service-urilor dedicate. „Pentru modelele rare, piese se obţineau dacă aveai valută, prin Ciclop (din Bulevardul Magheru, în Bucureşti). Tot aici se puteau repara şi alte mărci decât cele comercializate oficial pe piaţă.
ICL Universal avea un parc auto (circa 40-50 de bucăţi, în permanenţă), care erau confiscate de stat, abandonate etc. Se vindeau la licitaţie, pe strada dintre Calea Victoriei şi BNR, însă preţurile erau în general mari şi maşinile cu probleme. După ce îţi luai maşina, te trezeai cu întâmpinare la tribunal să explici de unde ai banii (legea ilicitului)”, spune Bogdan Coconiu de la Automobilia.
Maşinile de provenienţă străină le reparai la celebrul Ciclop sau la alţi mecanici pricepuţi, un service cu meseriaşi foarte buni fiind ITBN, la Podul Constanţa, un atelier unde se reparau şi maşini ale Comitetului Central.
Chiar dacă aveai cont în valută, sau rude în străinătate, înainte de a aduce autoturismul în ţară, mai aveai nevoie şi de o aprobare de la Comitetul Central al PCR. După ce o obţinei, te duceai la Ministerul de Finanţe, plăteai taxa vamală şi o înmatriculai.
Mult nichel şi bord roşu îmbrăcat în piele
Ioan Chiran avea 37 de ani în 1982 şi câştiga suficienţi bani din meseria de sculptor-restaurator. Cu 80.000 de lei a reuşit să-şi cumpere din târgul de maşini un Ford Taunus Combi cu motor 4V. O singură dată, un securist de la Hotelul Bucureşti l-a întrebat, mai mult din curiozitate, cum şi-a procurat-o, în rest nu a avut probleme cu nimeni, nici măcar cu poliţia economică.
„Mi-am dorit o maşină mare, de provenienţă occidentală. Nu erau foarte multe maşini străine în Bucureşti, în afara celor importate din ţările socialiste. Am reuşit să o cumpăr cu un preţ bun, 80.000 lei (pentru comparaţie, o Dacie de maximum doi ani costa 110.000 lei, deşi oficial era 75.000 lei, iar o Skoda 120 L se cumpăra şi cu 85.000 lei), din târg, întâmplător, de la un fost coleg de liceu. Eram foarte încântat de maşină. Avea bordul roşu, capota de culoarea vişinei putrede şi restul era vopsit în alb 13. Avea multe piese nichelate. Din câte îmi aduc aminte de la înmatriculare, în Bucureşti mai exista un singur autoturism de acest tip”, îşi aminteşte Ioan Chiran.
Ca şi ceilalţi posesori de maşini capitaliste, Ioan Chiran s-a confruntat cu problema pieselor de schimb, care nu erau ieftine deloc. „Când am cumpărat maşina avea 470.000 de kilometri la bord. I-am refăcut motorul, iar piesele au fost realizate pe comandă la un atelier. Am avut norocul ca segmenţii să se potrivească cu cei de la Moskvich 408″, spune Ioan Chiran
Maşină rară, ascunsă 20 de ani în garaj
„O amintire de familie şi care va rămâne în familie”, relatează cu nostalgie, Mircea Ganea (72 de ani, fost angajat în Ministerul Energiei Electrice), despre maşina sa Hanomag Rekord 15 K, fabricată în Germania, în 1936.
„Socrul meu, Budileanu Spiridon, care a fost un simplu salariat la patinoarul bucureştean, mi-a spus pe patul de moarte să nu cumva să înstrăinăm maşina. Am primit numeroase oferte de cumpărare, pentru că este un exemplar rar şi foarte bine întreţinută. În total, din acest model au fost fabricate 50 de exemplare care erau destinate, iniţial, ofiţerilor germani din Europa. Acum cred că mai există doar două din acest model”, ne-a spus Mircea Ganea. Maşina a avut şi o poveste interesantă. După război, a stat ascunsă până în 1967 într-un garaj, pentru a nu fi rechiziţionată sau confiscată.
Honomag-ul este una de construcţie simplă, atât de bine realizată, încât nu necesită reparaţii, ci doar întreţinere. Toate piesele autovehiculului aflate în mişcare mecanică au sisteme de gresare şi o dată pe an se face o verificare a gresării. „Are un mers echilibrat şi o viteză maximă din construcţie de 98 km/h. Am mai fost solicitat la unele filmări, însă refuz orice ofertă dacă nu o conduc personal”, a mai precizat Mircea Ganea.
Mini Morris-ul studenţiei, vândut în Olanda
Inginerul Radu Urdea, din Braşov şi-a cumpărat în anii studenţiei un Mini Morris. L-a recondiţionat, după care, în 1990, complet restaurat şi, funcţional, l-a vândut unui olandez.
„A fost o pasiune. Când eram student am cumpărat maşina cu vreo 36.000 lei de la actorul Mircea Breazu. Mi-am procurat manualul de reparaţii, după care am desfăcut complet maşina, am sablat şi cadmiat până şi panourile de la uşi. Rezultatul a fost deosebit. Am folosit-o în foarte multe deplasări, iar cu reparaţiile mă descurcam fiind inginer la Tractorul Braşov. Prin 1990, un olandez care a văzut maşina mi-a cumpărat-o imediat cu 2.000 de dolari. Şi acum îmi aduc aminte cu plăcere despre cum am reuşit să o recondiţionez.
O altă poveste interesantă este cea a unui Fiat Topolino, care a bătut toate drumurile ţării începând din perioada interbelică. După 1990, maşina „s-a rătăcit”. Recent, proprietarul a recupe-rat-o după mai bine de 15 ani.
Gheorghe Stan, 55 de ani, inginer de transporturi, a cumpărat în 1976, cu 12.000 lei, un Fiat 500 Topolino de la Clara Davidescu.
„A avut numeroase probleme când am cumpărat-o. După vreo opt ani, am recondiţionat-o şi am ajuns să particip chiar şi la raliuri. Fiind o maşină cu motor mic (507 centimetri cubi), ţin minte că la Raliul Sinaia, a trebuit să urc ultima porţiune în marşarier şi m-am clasat pe un loc foarte bun. După 1990 am lăsat-o la un prieten în curte. Pierdusem legătura cu el şi abia după 15 ani, mi-am recuperat maşină pe care încerc să o recondiţionez din nou”, ne-a povestit Gheorghe Stan.
Ford Capri GT adus din Anglia
Florin Georgescu a moştenit de la unchiul său un Ford Capri 1600 GT, adus în ţară în 1969, de nouă, din Anglia. „Unchiul meu a fost inginer petrolist în Irak. Cu banii adunaţi şi-a comandat în Anglia acest Ford Capri. Din construcţie avea geam electric pe dreapta.
Fiind fabricată în Anglia, a solicitat mutarea volanului pe stânga pentru a putea circula în România. Nu ştiu dacă au uitat cei din fabrică sau s-a întâmplat altceva, însă comanda pentru deschiderea capotei şi alte comenzi au rămas tot pe dreapta. Nu era o maşină de lux, însă era sport, cu două uşi, cu scaune capitonate în piele. Era interesantă. Deşi maşinile străine erau rare, pe străzile din Bucureşti puteai să zăreşti şi alte mărci, chiar şi americane, precum Dodge sau Chrysler”, a precizat Florin Georgescu.
Automobilele Mercedes care circulau în România erau fie aduse de noi (mai rar), de cei care aveau conturi în valută, fie proveneau din casare şi apoi licitare de la Comitetul Central, unele având peste un milion de kilometri la bord.
„Adrian Păunescu a avut primul Mercedes Cobra (W123) nou, din ţară, anii ’80”, îşi aminteşte Bogdan Coconiu de la Automobilia. Şi alţi fotbalişti, membri ai nomenclaturii, dar şi cei cu meserii liber profesioniste şi-au procurat în acei ani maşini Mercedes. Un alt caz cunoscut este cel al lui Gigi Becali, care a cumpărat la o licitaţie un Mercedes Diesel pentru care a plătit cât pentru şapte Dacii noi.
Alte exemplare care au făcut furori la vremea lor în Bucureşti au fost cele care au aparţinut unor actori, fotbalişti, cântăreţi etc. Astfel, actorul Alexandru Bindea a avut Fiat 124 Sport Coupe (1969), fotbalistul dinamovist Ion Pârcălab a condus un DKW Auto-Union 1000 SP (1964), iar cântăreaţa de muzică indiană Narghita a primit cadou de la tenorul Nicolae Herlea un Ford Thunderbird 1966.
