Caragiale – patron de restaurant la Buzău, pentru un an, între 1894 – 1895. Faliment total! Bunurile scriitorului – un pian, o bibliotecă, un şifonier – sunt scoase la licitaţie în grădina publică, pentru stingerea datoriilor. Un episod care arată condiţia materială modestă a unui mare dramaturg român.
Un episod cu totul aparte din viaţa lui Caragiale se petrece în toamna anului 1895, într-o grădină publică din oraşul Buzău. Imaginaţi-vă lume multă adunată şi organizatorul manifestării spunând celor prezenţi că are loc o licitaţie. Eveniment cu totul special pentru un oraş de provincie. Inegalabilul dramaturg Ion Luca Caragiale era de un an prezent în acest oraş, unde îşi deschisese un restaurant, în gară. Celebru era scriitorul încă de pe atunci, pentru că în Capitală i se jucaseră deja ilustrele piese – „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „O scrisoare pierdută” şi „Năpasta” – cu succes necontestat la public. România avea un mare dramaturg! Da, avea. Mai mult rupt în coate, obligat de buzunarele lui goale să intre în afaceri. Dar fără a se şi pricepe la aşa ceva. Ajunge deci la Buzău în noiembrie 1894 şi concesionează, pentru un an, restaurantul gării. E înglodat însă repede în datorii, aşa că în toamna lui 1895 i se scot lucrurile din casă la mezat. Poftim de vezi în grădina publică din Buzău, cum ziceam, mare licitaţie. Mare poate e mult spus – se vindeau nişte acareturi fără cine ştie ce valoare – un şifonier, un pian, o blibliotecă. Pe care le avea în casa lui închiriată peste drum de gara din Buzău. Trei camere ocupa Caragiale în acea casă. Deci nu lucrurile erau importante, cât mai ales omul cărora aparţineau obiectele. Probabil că s-o fi strigat atunci – „se licitează bunurile neasemuitului nostru Caragiale!”. Sau poate lumea o fi fost îndemnată să cumpere şi în acest mod – „pentru pianul lui Caragiale o dată, pentru şifonier de două ori, pentru bibliotecă de trei ori. Adjudecat!”. Ce să mai spui, straşnic „rol” i-a pregătit viaţa celui ce-l „năşise” pe Caţavencu…
O poveste uitată, la Buzău
Cu siguranţă că toată lumea ştie deja că suntem în „anul Caragiale”, pentru că în 2012 se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui nostru scriitor. Acum, când i se dedică festivaluri, poeme, râuri de cuvinte frumoase, Caragiale ar trebui să se simtă acolo, în Ceruri, mândru de atenţia ce i se acordă de către poporul din care se trage. Dar cât a trăit, aici, în România, la fel de bine s-o fi simţit oare scriitorul? Câţi mai ştiu azi, la Buzău, de „comersantul” Caragiale? Nici măcar în sala de aşteptare a gării nu e pusă măcar o placă, să ştie lumea că în acest loc autorul Momentelor şi Schiţelor a fost cândva patron. Acum e doar o sală de aşteptare, ca oricare alta, plină de suspine, transpiraţie şi moleşeală. „Nu ştiam aşa ceva”, e răspunsul anonimilor pe care-i opresc cu întrebarea mea, aproape năucitoare pentru ei. Unii chiar aveau impresia că glumesc. Cât despre casa de peste drum de gară, cu un etaj, nici pomeneală să mai păstreze ceva din „amprenta” scriitorului. O placă comemorativă, ce-i drept, există, mică, murdară, pe care abia o zăreşti, în lateralul clădirii. Cine s-o bage în seamă?…
Arhive scoase la lumina zilei
Au fost totuşi oameni care s-au preocupat, de-a lungul timpului, să scotocească prin arhive şi să scoată la lumină episodul Buzău din viaţa lui Caragiale. Doua exemple din această urbe – bibliotecarul Emil Niculescu şi preotul Gabriel Cocora – care, independent unul faţă de altul, în epoci diferite, au studiat în amănunt neobişnuitul caz. La care se adaugă scrierile lui Şerban Cioculescu despre viaţa dramaturgului. Şi nu în ultimul rând de amintit cartea publicistului buzoian Nicolae Peneş, apărută cu câţiva ani în urmă şi intitulată sugestiv – „I.L. Caragiale comersant la Buzău” – punând cap la cap toate informaţiile descoperite, în zeci de ani, pe această temă. „M-a fascinat mai ales omul, înaintea autorului. Caragiale era cameleonic.Te contrazicea mereu. De multe ori intra în conflict cu oameni cu care imediat după aceea se împrietenea”, face Nicolae Peneş un succint portret al celebrului dramaturg.
Berăriile lui Caragiale din Bucureşti
Caragiale a mai avut câteva încercări comerciale şi în Bucureşti. Prima în 1893, pe strada Gabroveni, se numea „Mihalcea şi Caragiale”. A urmat „Bene Bibendi”, pe strada Şelari, la începutul lui 1894, iar în 1901 a fost „Gambrinus”, pe strada Ion Câmpineanu, peste drum de fostul Teatru Naţional. Toate încheiate cu un usturător eşec. La vremea aceea un confrate de-al său de breaslă se descurca mult mai bine la Ploieşti, unde avea restaurant chiar în gară. E vorba de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Probabil că după acest model s-a gândit şi Caragiale că ar merge încercat, la Buzău. Unii s-ar întreba de ce tocmai acolo. Pe lângă faptul că atunci acest oraş era în plină ascensiune, având o gară nouă şi frumoasă, mai era şi un alt avantaj, al unor legături de familie cu Buzăul, prin intermediul soţiei sale, Alexandrina Burelly. Să fi fost, peste toate însă, şi iluzia dramaturgului că ar fi avut în sânge ceva talent negustoresc, pentru că uneori zicea cam aşa despre sine – „bă, eu sunt negustor vechi!” – referindu-se nu la ce făcuse el, ci la strămoşii lui, negustori, după tată.
„Încropire de chiverniseală la mare ananghie”
Un om în toată puterea vârstei, la cei 42 de ani ai săi, cât avea Caragiale în 1894, se apucă de negustorie în Buzău. Timp de un an, cât a stat aici, spune prietenilor din toate zările să-i trimită scrisorile pe adresa „Caragiale, restaurantul gara Buzău”. Presa locală nu scapă ocazia de-a anunţa cu litere de-o şchioapă venirea în urbe a celebrului scriitor. „Amintim cu deosebită plăcere că domnul Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău, cu începere de la 15 anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulţumiţi nu numai de excelentele mâncări pe care oricând le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor O noapte Furtunoasă, O scrisoare pierdută, Năpasta, D-ale carnavalului. Mai înainte de orice, cât de preţios, lupta pentru existenţă!”, se scriu asemenea articole în „Liberalul” şi în „Ordinea”. Era cât se poate de clar, iată, motivul acestei întreprinderi, nevoia de bani, pe care nici măcar Caragiale n-o ascundea, atunci când exclama în faţa cunoştinţelor sale – „ca să pot trăi şi eu”. Caragiale-comersantul este caracterizat şi de George Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, când scrie astfel – „lui Caragiale îi veni gustul, având drept pildă pe Dobrogeanu-Gherea, să se apuce de negustorie. Desigur că la mijloc au fost nevoia şi poate dorinţa de a scandaliza şi mustra în chipul acesta societatea”. Restaurantul de la Buzău a fost pus la punct în colaborare cu Teodor Duţescu – cumnatul său. „O încropire de chiverniseală la mare anaghie”, comenta în vremea aceea presa din Buzău. Dar să vedeţi ziarele din Bucureşti cum priveau iniţiativele comerciale ale lui Caragiale, de după 1893, cu toate berăriile sale din Capitală. Sub semnătura lui Anton Bacalbaşa apare chiar în 1893 un articol în „Adevărul”, unde se scrie că tocmai prin ideea asta ciudată cu berăriile are loc „înmormântarea literară a lui Caragiale”, în timp ce alt contemporan, Raicu Ionescu-Rion vorbea despre ce el credea a fi pur şi simplu „dezerţiune” literară. Acesta povesteşte că l-a văzut pe Caragiale, în calitate de gazdă în berărie, cum se învârtea printre meseni, stând de vorbă cu ei. „Nimic nu-mi arăta pe autorul Nopţii furtunoase printre chelnerii care împărţeau bere şi cârnaţi cu hrean”, consemnează Ionescu-Rion. Ba chiar notează cum un beţiv făcea scandal în berărie, că nu mai avea ce să bea, dar Caragiale, cu mult tact, ia pe cel „obosit” de după umăr, vorbeşte frumos cu el, îl aşează la o masă şi-i mai dă o halbă cu bere, astfel liniştindu-l pe chefliu. Imaginea aceasta creionează până la urmă eşecul financiar al scriitorului, pentru că la el se putea bea mult, dar de plătit – mai puţin sau deloc. „Se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin, şi numeroşi erau cei care spuneau la revedere nene Iancule, fără să achite consumaţia”, a scris Cella Delavrancea în cartea sa „Dintr-un secol de viaţă”.
Caragiale – omul din spatele scriitorului
Să te duci totuşi la Buzău, un oraş în plină ascensiune economică, în 1894, plin de berării şi de hoteluri, probabil că a fost un risc pe care mai mult ca sigur Caragiale nu l-a luat în seamă. Portrerul acestui oraş e frumos creionat, pe baza documentelor de epocă, de scriitorul Nicolae Peneş. O urbe „ciucure” de hoteluri, restaurante, cârciumi, cafenele. Abia se deschisese aici hotelul „Europa”, de lux, mai era în piaţa Dacia cârciuma „Butoiul naţional”, era şi hala de bere, unde lumea se strângea la taclale, dar şi hotelurile „Moldavia”, „Mateescu”, „Concordia”, „Transilvania”, plus grădinile publice în care se auzea muzica militară, iar în alte locuri taraful de lăutari. Ce să mai spui că în oraş erau două regimente – 8 Dorobanţi şi 7 artilerie – care puneau la grea „încercare” sentimentele damelor. Buzăul avea în acel moment o populaţie de vreo 20.000 de oameni, arăta pe atunci profesorul Dimitrie Ionescu, în timp ce un confrate de-al său de breaslă, Dumitru Nitzulescu, a dat prin descrierea sa multă culoare acestui oraş, vorbind despre „iarmarocul continuu” care se întindea de-a lungul străzii Târgului, cu multe tarabe pe trotuare, negustori de toate felurile. Nu era clipă în care grătarele să se stingă sub „apăsarea” cârnaţilor şi fleicilor de oaie şi de porc. La fiecare sfârşit de săptămână veneau în Buzău ţărani din tot judeţul, dar şi din judeţele învecinate, să vândă şi să cumpere. Mare bâlci era aici şi la „Drăgaică”. Lume cât cuprinde, ţărani, ceferişti, căruţaşi, comercianţi. Aceştia erau principalii clienţi în restaurantul lui Caragiale din gară. Ofiţerii din oraş, în schimb, ca şi doamnele şi domnii din înalta societate, preferau cafenelele şi berăriile selecte din centrul urbei. Caragiale venise la Buzău cu toată familia sa, cu soţia, cu cei trei copii, cu soacra şi cu o nepoată. La restaurant era ajutat de nepoată, care se ocupa, între altele, şi de casierie. Legat de casa în care Caragiale a închiriat trei camere, există câteva însemnări rămase de la fiul proprietarului acestui imobil, un adolescent de 15 ani, Paul Heinrich, care îl vedea pe scriitor plimbându-se prin cartier, în apropierea gării, mergând la restaurant mai mult pentru a discuta cu prietenii, fără a sta însă prea mult acolo. Uneori dramaturgul se oprea pe străzi şi mai schimba o vorbă cu oamenii, ba îşi petrecea timpul şi în compania copiilor. Legat de copii, trebuie spus despre Caragiale că el a mai avut două fete, pe Ioana şi pe Agatha, pe care tusea convulsivă le-a răpus la o vârstă fragedă. Există o descriere a scriitorului făcută de Duiliu Zamfirescu, în iarna 1892 – 1893, chiar în momentul acela nefericit când Caragiale şi-a pierdut fetiţele. E o cu totul altă imagine a lui Caragiale, dincolo de tot ce-am învăţat din manuale, şi departe de râsul-plânsul personajelor sale. „Vream să spui că l-am întâlnit astă-iarnă, după ce-i muriseră copilaşii, sărmanul, în poarta Ministerului de Externe, şi nu l-oi uita niciodată din cauza felului în care era răsfrânt gulerul paltonului, a căciulii de imitaţie de astrahan, din care ieşea cleiul, a ochilor miopi pe care-i supăra frigul, a modului cum mi-a zis ce mai faci, mă, Duilă?”, povesteşte Duliu Zamfirescu într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu.
Conferinţă despre prostie
Fiind în acel an la Buzău, Caragiale îl cunoaşte pe primarul din Mizil, Leonida Condeescu. Se pare că edilul susţine afacerea scriitorului, pe care îl aprovizionează cu vin adus de la Vadu-Săpat, o localitate viticolă din apropiere de Buzău. Acolo avea soţia primarului o proprietate. Episodul buzoian al lui Caragiale nu se limitează însă doar la comerţ. Dramaturgul se implică în viaţa urbei şi ţine două conferinţe, una care tratează subiectul prostiei şi alta care se leagă de opinia publică. Conferinţe găzduite de societatea „Atheneu”, impulsionată de profesorul Basil Iorgulescu, cel care a fost timp îndelungat directorul Gimnaziului din această localitate. Presa locală nu scapă, nici de această dată, momentul discursurilor lui Caragiale, la care participă oameni din toate păturile sociale. Printre zgomotoasele aplauze, cum notează ziarul „Liberalul”, vorbele scriitorului îşi fac cu greu loc. Referindu-se la microbul prostiei, Caragiale susţine că nici măcar oamenii celebri, conducătorii sau minţile luminate, nu pot scăpa de această „boală”. Mulţi proşti au rămas astfel cu gura căscată atunci când au aflat că până şi ei „au dat mâna” cu celebritatea. Cât de actual!…
Trei „poliţe protestate”
Şi vine momentul scadenţei! Caragiale e înglodat în datorii. Restaurantul său din Buzău dă faliment în toamna anului 1895. De unde să plăteşti creditorii care-ţi bat la uşă, cerându-ţi 800 de lei? „S-a soldat cu pagubă”, scrie Şerban Ciculescu despre experienţa buzoiană a „comersantului” Caragiale. Cel mai important creditor era un anume I. Goldfeld, care reclama, alături de alţii, trei „poliţe protestate”. Mai era şi chiria pentru restaurant, în valoare de 200 de lei, neplătită şi aceasta, pentru care Caragiale are de-a face cu Tribunalul din Buzău. Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclamă – „bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei”. Curat murdar, nene Iancule!
