Ghinion? Prostie? O lungă istorie de gafe a făcut ca în ţară să avem un număr infim din lucrările artistului, să nu ne exercităm dreptul de preempţiune atunci când s-a putut şi să nu exploatăm puţinul care-l avem. Astfel, casa memorială de la Hobiţa se află în paragină, iar ansamblul de la Târgu Jiu nu este inclus în circuitele turistice importante, servind până una alta ca decor pentru fotografii de nuntă. De asemenea, sculpturile care nu au ieşit din ţară în anii de haos din deceniul 9 se află risipite în mai multe muzee, iar orgoliile locale se opun adunării acestora într-un singur loc.
Cum a dat cu piciorul România operei lui Brâncuşi
Moştenirea Brâncuşi a avut parte de o istorie nefericită. Statul român a pierdut cel puţin două şanse de a intra în posesia unor lucrări de Constantin Brâncuşi – în 1951, sculptorul a dat dispoziţii testamentare prin care atelierul său din Paris şi lucrările din el să intre, după moartea sa, în posesia statului român, Arta lui fusese deja calificată drept reprezentantă a „formalismului burghez cosmopolit”, iar autorităţile au refuzat donaţia. Într-o ruşinoasă şedinţă a Academiei Populare Române, arta lui Brâncuşi a fost înfierată drept „formală” şi „lipsită de umanism”. Urmarea a fost că Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a donat atelierul statului francez; o parte din lucrări au intrat în posesia a doi emigranţi români care au avut grijă de el în ultimii ani ai vieţii. „ După moartea sa, familia Istrate, moştenitorii de drept, au vrut să ne doneze opera lui”, dezvăluie colecţionarul de artă Tudor Octavian o altă şansă a României de a intra în posesia unor obiecte de artă ale artistului. „Nu s-a putut. Au vrut să doneze României ce e acum la Pompidou. Noi plătim acum nişte inexactităţi. S-a iscat în presa vremii o campanie fără precedent, artistul fiind numit chiar trădător de ţară. L-au denigrat în «Contemporanul» cu expresii de genul: «Ce ne trebuie nouă trădătorul Brâncuşi?». Furia juvenilă a noului regim a atins se pare un punc de climax în 1953, când s-a încercat demolarea Coloanei Infinitului, fapt confirmat şi de Ştefan Andrei, fost ministru de externe în perioada Ceauşescu, „A fost o tentativă de a o doborî în anii ‘50″, declară fostul ministru de Externe (care, conform propriilor declaraţii, în acea perioadă era „doar un simplu student”). „Leonte Răutu a vrut să bage tractoarele s-o demoleze”. Întâmplarea se leagă de organizarea, în 1953 a Festivalului Mondial al Tineretului, la care Organizaţia UTM-iştilor din Târgu Jiu s-a angajat să contribuie cu bani strânşi din colectarea de fier vechi. Tras de tinerele tractoare ale industriei româneşti, „fierul vechi” al Coloanei Infinitului s-a încăpăţânat să reziste.
„Domnişoara Pogany”, refuzată de Ministerul Culturii
Şi după ’89 autorităţile române au continuat seria gafelor. Povestea „Domnişoarei Pogany” se leagă de haosul din primii ani de după ’89. Statuia a fost în custodia statului român până în 1993, când a intrat în posesia proprietarilor, fraţii Alexandro şi Alvaro Alvarez, urmaşi ai celor care au primit în 1914 statueta de la Brâncuşi, Cecilia Cuţescu Storck şi Frederick Storck.
Moştenitorii au oferit-o statului român pentru 2,5 milioane dolari, renegociatela 2 milioane. Directorul Muzeului Naţional de Artă, cărturarul Theodor Enescu, a pornit o campanie de strângere a acestor bani, în care a implicat şi Banca Naţională (pe motiv că piesa ar fi reprezentat o investiţie – în 2007, expertul Dominique Levy, de la L&M Arts, a evaluat-o la 38 milioane de dolari). Eforturile lui s-au lovit de obtuzitatea Ministerului Culturii, care, prin intermediul unui aşa-zis expert Lucian Stanciu, a calificat lucrarea drept „neautentică” şi „falsă”, iar preţul cerut pe ea drept „fraudulos”. Conflictul dintre directorul MNAR şi MCC s-a sfârşit prin demiterea brutală a lui Theodor Enescu. Cum sculptura nu a putut fi clasată drept obiect de patrimoniu fără o ce¬rere a proprietarului, dar nici nu se putea scoate din ţară, situaţia ei a rămas în suspensie până în 2000 (interval în care, spune Ca¬ramitru, proprietarii au ţinut-o ascunsă), când este trecută ilegal peste graniţă, pe la Aeroportul Otopeni, ca „sculptură modernă neclasificată”. Statul român blochează licitarea ei la Christie’s, în 2002, dar în 2007 este achiziţionată, în urma unei vânzări cu cântec, de către un om de afaceri de origine mexicană contra sumei de 14 milioane dolari. „În 1991 sau 1992, spune fostul ministru al Culturii, ministerul a cerut clasarea ca obiecte de patrimoniu a 16 lucrări de Brâncuşi – două dintre ele, «Domnişoara Pogany» şi un «Cap de copil» nu au putut fi clasate, din cauza litigiilor cu proprietarii. Ambele au fost scoase din ţară, însă despre «Cap de copil», nu s-a vorbit deloc”; oricum, peste 50 de sculpturi din creaţia artistului sunt declarate dispărute.”
La casele de licitaţie, deceniul 8 al secolului trecut a fost dominat de impresionişti. În deceniul 9, arta modernă intră pe o curbă ascendentă, astfel că, în anii 2000, lucrările lui Brâncuşi câştigă un zero la milioanele de dolari la care sunt evaluate. Pentru România, Brâncuşi devine o cauză pierdută, crede curatorul Dan Popescu: „Avem ruşinos de puţine din operele lui – dar, ca de obicei, ne-am trezit prea târziu. Acum, achiziţia unor piese de Brâncuşi necesită eforturi pe care nu ni le mai putem permite”. Anul trecut, Guvernul român îşi arăta interesul de a participa la o licitaţie pentru scuptura Madame LR, organizată la Paris de Casa Christie’s. „A fost o discuţie la Ministerul Culturii”, îşi aminteşte fostul consilier Virgil Niţulescu, „ministrul Paleologu a propus participarea la licitaţie, dar s-a dovedit că nu sunt bani, doar dacă s-ar fi suplimentat bugetul nostru”; preţul de pornire a fost de 20 milioane de euro, iar România, spune Niţulescu, „nu avea drept de preempţiune asupra lucrării”, ca s-o cumpere la preţul de pornire. Pe de altă parte, Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană, susţine că statul român ar fi avut drept de preempţiune asupra altei lucrări licitate de curând: „România a ratat de curând o lucrare foarte importantă («Pasăre în văzduh»), licitată la 29 de milioane euro. Dacă România ar fi avut jumătate din sumă, ar fi cumpărat-o”.
Doar 16 sculpturi în muzeele româneşti
După tot acest lung şir de eşecuri ,chiar şi experţilor le vine greu să spună câte opere ale marelui artist mai sunt la ora asta în România. Mihai Oroveanu avansează cifra estimativă de 50 de sculpturi.
Cu toate acestea, în muzeele româneşti se găsesc 16 sculpturi ale lui Brâncuşi, restul fiind, cel mai probabil, incluse în colecţii private. 10 dintre ele sunt la MNAR (printre care „Rugăciunea”, „Somnul”, trei lucrări „Cap de copil”, precum şi trei busturi din perioada de formare artistică a sculptorului, toate prinse într-o sală dedicată sculptorului). La Muzeul de Artă din Craiova se găsesc alte şase sculpturi ale artistului – o „Domnişoară Pogany”, un „Sărut” şi o „Coapsă”; „Cuminţenia Pământului”, altă operă cunoscută a lui Brâncuşi, se află în litigiu. La acestea se adaugă aproximativ 50 de fotografii, desene şi schiţe, conform lui Mihai Oroveanu. Din aceste exponate, susţine colecţionarul de artă Tudor Octavian, s-ar putea crea mai repede un muzeu al primei etape de creaţie a sculptorului, care să suplinească lipsa exponatelor cu detalii de context: „Nu prea are operă în România, poate cu completarea documentelor, cu o supradimensionare a unor lucruri pe care le avem. Adică, în loc de o fotografie în vitrină să faci un perete cu fotografiile lui, iar un muzeu ar putea fi un cadru pentru aceasta. Brâncuşi nu are o operă foarte vastă, însă noi suntem gestionarii operei de tinereţe, ar merge un muzeu al tinereţii lui Brâncuşi”.
Experţii propun „un muzeu mic şi scump” în Bucureşti sau în Târgu Jiu, autorităţile locale nu vor să audă
Acelaşi lucru îl susţine şi Dan Popescu, care vede posibil „un muzeu contextual” al lui Brâncuşi, „un muzeu mic şi scump”, localizat în Bucureşti sau în Târgu Jiu. Din motive de orgoliu local, crede curatorul, nici unul dintre muzee nu ar renunţa la colecţia proprie pentru a o centraliza într-un muzeu dedicat marelui sculptor. Directorul Muzeului de Artă din Craiova confirmă intuiţia curatorului. „Aceste lucrări sunt fie achiziţionate cu mari eforturi, fie donate în timp. Colecţiile s-au făcut cu mare greutate. Credeţi că ar renunţa vreunul dintre aceste muzee la toate lucrările pentru a le dona la rândul lor unui Muzeu Brâncuşi?!”, spune Florin Rogneanu.
Erwin Kessler, expert în artă, spune că, dacă s-ar ridica vreodată un Muzeu Brâncuşi, acesta nu ar putea fi decât la Tg. Jiu: „Nu cred necesar să se facă un muzeu decât într-un oraş care deţine mai multe lucrări din opera lui Brâncuşi. Aceste oraşe sunt cunoscute de toată lumea: Bucu¬reşti, Craiova şi Tg. Jiu. În primele două nu se poate, pentru că ar trebui reunite lucrările din muzee, iar MNAR şi Muzeul de Artă din Craiova nu vor face asta niciodată. Tg. Jiu mi se pare singurul loc rezonabil, cu sens, dar cu o singură condiţie: să se aducă lucrările din Bucureşti şi Craiova, ceea ce, cum spuneam nu se va întâmpla. Dar la Tg. Jiu ar trebui să fie o destinaţie de neevitat, ar transforma un reper pentru public şi ar pune în evidenţă Ansamblul Monumental fantastic de aici. Ar fi o călătorie ideală pe o axă ce ar putea fi mai degrabă transformată într-un circuit care să includă tot an¬samblul. Dar nu ştiu dacă este o oportunitate pentru un asemenea muzeu. Există din start un concurent, cel de la Centrul Pompidou din Paris, poate cu cea mai bună poziţie din istoria artei contemporane”.
Singura iniţiativă a venit de la un arhitect american
Chiar dacă acum trei ani autorităţile locale anunţau proiectul de a ridica un Muzeu Brâncuşi la Târgu Jiu, intenţia nu s-a concretizat încă. Proiectul aparţine unui arhitect american de origine română, Mihai Radu, care a venit în 2005 cu un grup de oameni de afaceri americani la Târgu Jiu, cumpărând 5.000 mp în apropierea Coloanei Infinitului ca spaţiu pentru viitorul muzeu. Nu s-a întâmplat nimic, ansamblul de la Târgu Jiu servind, până una-alta, drept decor pentru fotografiile artistice ale nunţilor şi botezurilor din zonă şi nefiind măcar inclus în circuite turistice. De asemenea, nu s-au investit nici măcar sumele modice necesare renovării Casei memoriale de la Hobiţa, în apropierea căreia se ţinea cândva o faimoasă tabără de sculptură şi care acum se află într-o stare avansată de degradare.
Contactat în urmă cu două zile pentru o poziţie oficială pe acest subiect, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu a oferit nici un răspuns până la închiderea ediţiei.
