Vasile Sireţchi a avut arma în mână în timpul Revoluţiei, fiind şef de stat major la Apărarea Civilă. După decembrie 1989, au rămas documentele care-i atesta faptele, precum şi amintirea unor clipe de groază, în care gloanţele şuierau pe deasupra capului. A păzit aeroportul Otopeni cu arma în mână, timp de trei zile, fără hrană şi fără echipamentul corespunzător. „A fost o stare de război, nu ştiai pe ce lume trăieşti”, a declarat el, pentru România Liberă. Care este povestea lui?
Domnule Sireţchi, ce funcţie aveaţi în timpul Revoluţiei?
Eu am fost şef de stat major la Apărarea Civilă şi la gărzi. În toate întreprinderile se făcea pregătire militară. Am avut funcţie de producţie, deşi am făcut şcoala de ofiţeri. Prin dosar m-au scos din armată. Însă, pentru c-am făcut armata la transmisiuni, iar specialitatea era electronica, am ocupat funcţie la uzina „Electronica” din cartierul Pipera.
Ce vă amintiţi din ziua de 21 decembrie?
Pe 21 decembrie, am participat la mitingul din Bucureşti. Din cadrul uzinei, au murit două persoane şi alte câteva persoane au fost reţinute şi duse la penitenciarul Jilava. Însă nu am fost implicat, personal, în evenimente care au ieşit din tiparele Revoluţiei. Am fost acolo, am manifestat împotriva dictatorului.
În dimineaţa zilei de 22, eraţi la curent cu ce s-a întâmplat în noaptea precedentă? Care a fost reacţia lucrătorilor din uzină?
În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost la uzină. Situaţia de pe 21 fiind cunoscută, în uzină s-a creat o stare de agitaţie. S-a format o coloană de oameni cu scopul de a merge din nou la Comitetul Central pentru a manifesta împotriva dictatorului. Însă persoanele din cadrul Partidului au închis porţile. Nu voiau să dea drumul oamenilor.
Pentru că aveam calitatea de şef de stat major al apărării civile şi al gărzilor, am dat ordin să se deschidă porţile. Toţi muncitorii au ieşit din uzină. Am constribuit şi eu cu nişte oameni la formarea coloanei care a mers prin Calea Floreasca până a ajuns în Piaţa Revoluţiei şi a manifestat până când Ceauşescu a fugit cu elicopterul.
Cât aţi stat în Piaţa Revoluţiei?
Până spre seară, când am revenit la întreprindere şi am organizat, împreună cu alţi luptători, baricade de control pe stradă şi la intrarea în metrou, la staţiile Pipera şi Piaţa Aviatorilor. O altă grupare de luptători a răspuns în sprijinul Televiziunii.
Cât a durat această stare de fapt?
Pentru mine, a durat puţin. S-a întâmplat ceva interesant. Pe data de 22, spre seară, parcă acum îmi aduc aminte, a venit un doctor de la spitalul Fundeni, se numeşte Şaptefraţi, împreună cu administratorul spitalului. Doctorul Şaptefraţi mi s-a adresat mie, personal, deoarece eu eram responsabil cu apărarea civilă. Ce se întâmplase la spital? Paza spitalului era formată din oameni de la ţară, care au dispărut când a început Revoluţia. Şi bolnavii făceau ce voiau, pentru că nu erau controlaţi. Ieşeau pe geamuri, intrau în spital… Iar eu le-am oferit o formaţie formată din 15 oameni care au stat trei săptămâni acolo şi au asigurat paza şi siguranţa spitalului. Am numit un om care să răspundă pentru acţiunile lor. Însă am avut probleme cu unii dintre oamenii pe care i-am trimis acolo. Nu şi-au făcut datoria, au intrat în relaţii cu personalul spitalului, însă majoritatea s-a comportat corect.
În jurul orei 22, au venit ofiţerii de la Comandamentul sectorului 2. După gândirea lui Ceauşescu, uzina avea un punct strategic de apărare. Uzina Electronica şi fabrica de mobilă Pipera aveau în vedere paza aeroportului. Ofiţerii nu au venit la noi întâmplător, ci pentru că aşa prevedea schema de apărare strategică. Noi cunoşteam toate problemele legate de poziţia aeroportului.
Despre ce ordin era vorba?
Trebuia să mobilizez oamenii şi să organizez o formaţie. Avem o misiune specială legată de aeroport, deoarece existau informaţii conform cărora forţe din exterior doresc să ocupe aeroportul, pentru a-l ajuta pe Ceauşescu să fugă. Ni s-a spus că se organiza o fugă a lui Ceauşescu de pe aeroport. Asta a fost misiunea noastră.
Am avut autobuze la dispoziţie. De la uzină, am luat-o prin spate, pe la comuna Tunari, apoi pe şoseaua către Baloteşti, şi-am ajuns în spatele aeroportului, adică în partea din fund a pistei, fosta localitate Dimieni.
Aţi avut arme?
Da. Ofiţerii ne-au dotat cu muniţie. Uzina avea armament, iar muniţia ne-a fost adusă de către ofiţeri. Aveam staţie R 105, iar ofiţerii au luat legătura cu formaţiile de apărare de pe aeroport şi ne-au înlesnit intrarea, pentru că nu puteam să intrăm în orice condiţii. Am ocupat latura din fund a pistei. Acolo am stat două zile şi trei nopţi, fără mâncare şi fără echipamentul corespunzător.
Cum a decurs misiunea de la Otopeni?
Pe timpul îndeplinirii misiunii, am trecut prin situaţii extrem de dificile, din care am scăpat datorită norocului. Asupra dispozitivului nostru s-a tras, în repetate rânduri, din două avioane care au survolat aeroportul. Gloanţele au căzut în faţa şi în spatele nostru. Aceasta s-a întâmplat pe 23 decembrie, ziua. La noi nu au existat victime. A existat, însă, o victimă din cadrul formaţiilor de apărare ale aeroportului. Noi ne aflam spre capătul pistei, mai aproape de pădurea Băneasa.
Povestiţi-mi despre tragedia legată de soldaţii de la Câmpina. Ce s-a întâmplat?
În dimineaţa zilei de 23 decembrie, formaţiile de militari de la Câmpina au vrut să ocupe aeroportul fără să ia legătura, aşa cum am făcut noi, cu forţele de apărare care se aflau deja acolo. Au deschis focul şi au lovit oameni din paza şi apărarea aeroportului. Iar cei de la apărare, aflându-se în poziţii mai bune, au tras la rândul lor. Aşa s-a întâmplat tragedia. Lucrurile ar fi stat altfel dacă ofiţerii care au condus aceste formaţii ar fi luat legătura cu apărarea aeroportului. Însă nu ştia nimeni cu ce scop vor ei să ocupe aeroportul, se credea că pentru Ceauşescu. Ştii cum treceau gloanţele pe deasupra noastră? A fost o stare de război, nu ştiai pe ce lume eşti.
Cine credeţi că sunt vinovaţi de tragedia de la Otopeni?
Cei de la Câmpina s-au comportat fără nici o justificare. Dacă se comportau în stil militar, dacă ar fi cooperat, nu se întâmpla această nenorocire. Ei au deschis focul şi au crezut că gata, ocupă aeroportul. Asta cred eu. Alte explicaţii nu există pentru faptul că formaţiile militare s-au bătut între ele. De ce-au vrut să ocupe aeroportul? Noi am luat legătura cu forţele de pe aeroport, ne-au permis intrarea şi ne-am instalat. Din punctul ăsta de vedere, lucrurile au fost clare.
Cu toate interpretările şi analizele făcute de toţi analiştii, ofiţerii de la Câmpina sunt vinovaţi în mod categoric, pentru că nu au procedat în mod normal, în spirit militar. Nu au cooperat, aşa cum ar fi fost normal. Dacă au mers acolo şi aveau intenţia de a ajuta la apărarea aeroportului, erau obligaţi să procedeze altfel.
Uzina Electronica avea 8000 de salariaţi. Am fost solicitaţi şi am trimis în continuare oameni care au asigurat paza şi apărarea aeroportului, până pe 15 ianuarie, iar pe data de 25, când am mers la aeroport, aerogara era ciuruită toată, dovada că cei de la Câmpina au tras în aerogară. E o chestiune foarte clară.
Ce s-a întâmplat după tragedie?
În seara zilei de 23 decembrie, timp de 50 sau 60 de minute, s-a tras spre noi din toate direcţiile, mai ales dinspre comuna Otopeni, dinspre Baloteşti şi aerogară, cu toate categoriile de armament: gloanţele trasoare, proiectilele treceau pe deasupra capetelor noastre şi cădeau pe lângă noi, în apropiere. În rândul nostru, s-a creat o stare de groază şi panică de nedescris.
Pe 24 s-au mai liniştit lucrurile?
În zorii zilei de 24 decembrie, ne-am trezit cu alte forţe militare, desfăşurate în lanţ de trăgători, care înaintau dinspre comuna Tunari spre noi, ca să ocupe aeroportul. Nu am fost anunţaţi despre venirea acestor forţe. Era vorba despre o companie de militari care se apropiau de noi în salturi, fiind în stare de luptă, cu cartuşul pe ţeavă, aşa cum eram şi noi. Noroc că se luminase şi am văzut că sunt militari români. Atunci, aprecierile erau tulburi, nimeni nu ştia ce se întâmplă, toată lumea era suspectă.
Militarii care au sosit şi-au anunţat din timp venirea?
Nu. Altă prostie: o unitate militară de la Râmnicul Sărat a venit să ajute la apărarea aeroportului, prin cooperare militară, dar n-a anunţat. Noroc că ne-am recunoscut şi nu s-a întâmplat nimic. Putea să se întâmple şi la noi un măcel cum s-a întâmplat şi la aerogară. Ăştia au venit pe şoseaua de la Baloteşti şi au venit prin spate, pe la noi. Toţi aveam gloanţele pe ţeavă. Aveam şi arme AG7, eram bine înarmaţi.
Cât timp aţi asigurat paza aeroportului?
Noi am stat până pe data de 24. După 24, am organizat alte formaţii care au participat la apărare până pe data de 15 ianuarie. Tot din uzină ni s-a cerut o formaţie de pază şi apărare la Primăria Capitalei, unde s-a lucrat cu schimbul, câte 24 de ore serviciu şi 24 de ore liber, prin rotaţie. Tot din cadrul uzinei şi tot din gardă. Am trimis oameni pentru paza CPUN-ului care se formase la Primăria Capitalei.
Când aţi aflat că Ceauşescu a fost prins, cum aţi reacţionat?
Aveam staţie R105. Am văzut pe monitor. Lumea a rămas foarte încântată, foarte bine dispusă. Bineînţeles, aveam o mare satisfacţie. După ce am cunoscut atâtea situaţii încordate, lumea s-a relaxat. Toată lumea s-a bucurat, iar satisfacţia personală era vizibila.
În ce situaţie se află România acum? Credeţi că sacrificiul revoluţionarilor a avut vreun sens?
În momentul de faţă, suntem dezamăgiţi total. Am făcut un sacrificiu, am participat la îndeplinirea misiunii fără să ne forţeze nimeni, totul s-a petrecut în mod voluntar. Iar acum am ajuns într-o situaţie… Noi am dorit să se întâmple anumite lucruri după Revoluţie, însă ce s-a întâmplat de fapt este groaznic. Nu-mi imaginam că vom avea cel mai scăzut nivel de trai din estul Europei. Noi nu ne-am sacrificat pentru Vîntu, pentru Patriciu şi pentru alţi barosani care au profitat şi profită în continuare şi pentru toată murdăria asta politică. Este trist şi dureros să asistăm la asemenea lucruri.
Nu numai eu, ci toată lumea este dezamăgită de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Este revoltător să distrugi ţara şi să nu pui nimic în loc. Toate au fost distruse, au fost mătrăşite, şi s-a ajuns într-o situaţie foarte tristă. Lucrurile trebuie să se rezolve într-un mod onorabil pentru toţi, nu doar pentru clasa care profită.
