După desfiinţarea cenzurii oficiale, deşi era un ziar controlat de comunişti, „România liberă” a produs numeroase bătăi de cap şefilor şi şefuleţilor din PCR.
Una dintre cele mai dure confruntări între presă şi activiştii de partid a avut loc la Cluj. Totul a pornit de la un articol de-al meu despre nişte tractoare care băteau drumurile judeţului în căutare de ţigări sau ceapă roşie. Prim-secretarul, secondat de şeful Securităţii, i-a cerut redactorului-şef să mă dea afară pentru acel articol. Dar n-a ţinut, căci n-au reuşit să demonstreze faptul că ceea ce am scris nu corespundea realităţii, mai ales că eu am avut grijă să şi fotografiez această caravană de tractoare pe şosea, în plină campanie de arături. În cazul acesta s-a recurs, ca o „ultimă instanţă” la metoda „ploconului”, în sensul că prim-secretarul PCR Cluj l-a trimis pe corespondentul „Scînteii” – încadrat în schema locală a partidului – să mă ducă la Gherla, să luăm nişte cârnaţi de casă de la un laborator propriu al gospodăriei de partid. Ceea ce am refuzat net, făcându-i reproşuri dure colegului meu de breaslă…
Un scandal ce prevestea darea mea afară din presă l-am avut şi cu Valentin Bărbulescu, cumnatul dictatorului şi şeful agriculturii… Un inginer de la serele din Oradea, cele mai mari din ţară, pe vremea aceea, însumând circa 100 de hectare, m-a sunat să-mi spună că termocentrala nu le mai livrează căldură, deşi uzina termoelectrică funcţionează. Închiderea robinetului pentru sere şi celelalte întreprinderi de pe platforma industrială – Alumina, fabrica de mobile, cea de vopsele etc – şi aruncarea aburului în atmosferă au avut loc în virtutea directivei dictatorului de a se face economii de energie. Această tâmpenie lovea direct exportul de roşii, în trei etape de producţie – primăvara, vara şi toamna târziu, duse direct la Viena. I-am atacat direct pe vinovaţi, care m-au ameninţat pe faţă, dar n-au avut curajul să le ducă până la capăt. Mai ales că aveam probe despre faptul că una dintre fetele lui Bărbulescu conducea serele de lângă Bucureşti, şi prin lovitura dată Oradiei, înlătură concurenţa pe care i-o făceau acestea pe piaţa Vienei. Această situaţie absurdă a fost la faptul că, după închiderea alimentării cu energie termică a serelor bihorene, în primele maşini trimise spre Viena, la ieşirea din ţară, oamenii au trebuit să facă o selecţie a roşiilor, pentru că erau multe stricate pe drumul pînă aici. Cu cinism, acestea au fost trimise la Aprozar spre a fi vândută. Articolul în care scriam aceste lucruri a generat un conflict deschis cu Valentin Bărbulescu, cumnatul lui Nicolae Ceauşescu. De fapt, şefuleţii din PCR deplângeau eliminarea oficială a cenzurii, măsură luată pentru a demonstra Occidentului „deschiderea” regimului comunist din România.
Cenzură şi secrete
Instituţia care gira cenzura oficială se numea Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri. Deci, „firmă” de mare autoritate. Şi şeful ei a fost timp de 20 ani Iosif Ardelean, un evreu de loc din Transilvania, avându-i ca adjuncţi pe Horia Panaitescu, Raia Vidraşcu, M. Rozenzwig etc. Conform lui Teşu Solomovici, un publicist pasionat de istoria trecutului nostru de după 1944, instituţia avea chiar şi o şcoală proprie de îndoctrinare, condusă de Irina Schwartz şi de Molho Salvador. Cenzorii erau repartizaţi pe publicaţii, edituri şi radio. Cenzura presei centrale se făcea chiar la „Casa Scânteii”. Dar instituţia cenzurii avea secţii în toate judeţele ţării, astfel că nici un ziar, nici o carte, nici un afiş de spectacol etc., nu putea apărea şi difuza fără ştampila „bun de difuzat” pus de ea.
Profesia de cenzor – se statua în regulamentul de funcţionare – avea un caracter ultrasecret, ceea ce era o prevedere tâmpă, dacă legiuitorii ar fi avut în vedere numeroşii oameni din redacţii sau edituri, ce lucrau cu cenzorii, noaptea, în redacţii şi tipografii.
Iniţial, sediul central al Cenzurii era pe str. Brezoianu, în centrul Bucureştiului. Aici erau aduse, iniţial, şpalturile ziarelor supuse cenzurii, pentru că acolo era zona tradiţională a presei interbelice… Se lucra în ture de câte trei. Din cei nouă cenzori, şase erau evrei. Dar primul şef de aici a fost Grigore Preoteasa, devenit apoi, foare curând, redactor-şef la „România liberă”, de unde a fost promovat ministru de Externe şi apoi secretar al C.C. al Partidului, dispărut în accidentul cu avionul căzut lângă Moscova în anii 1960. A urmat şef la cenzură George Ivaşcu, dar şefii cei mari n-au fost mulţumiţi de el, ba chiar a ajuns, pentru scurt timp, şi la închisoare. Următorul şef la cenzură a fost Vasile Dumitrescu, până atunci director general la „Agerpres”. În paralel, a apărut şi un Minister al Informaţiilor, cu Octav Livezeanu în frunte, înlocuit, în scurt timp, cu Eduard Mezincescu. Apoi, a apărut un nou organism: Direcţia Editurilor, Tipăriturilor şi Difuzării Presei, ce funcţiona într-un spaţiu al hotelului „Ambasador”… Şi uite aşa, s-a tot fragmentat, s-a tot organizat armata de cenzori, pentru că fiecare veleitar dorea să fie director şi „vânătorii de cuvinte” se înmulţeau şi pe orizonzală şi pe verticală. Părerea lor, analizele lor asupra unui text scris, chit că unii abia terminaseră şcoala de alfabetizare, erau decisive pentru soarta lor.
Cenzura, ca formă dură a luptei de clasă, a devenit, după desfiinţare, o instituţie invizibilă, dar omniprezentă. Unii ofiţeri de Securitate, pe măsură ce încadrau cadre cu studii superioare, au preluat această misiune de a cenzura orice tipăritură. Unii dintre ei erau profesori universitari, alţii au ajuns chiar în Academie. Dar autocenzura, inoculată ca o viroză în mintea şi comportamentul fiecărui om al scrisului, a dus la deformarea caracterelor în multe cazuri de publicişti, care erau, iniţial, oameni oneşti. Şi aste pentru că frica a devenit factorul predominant care dirija din subconştient atitudinea faţă de textul scris.
Citiţi în numărul de mâine modul în care „România liberă” a descoperit povestea legionarilor care au fost recrutaţi de CIA şi paraşutaţi în ţară, pentru a revitaliza rezistenţa armată anticomunistă
Istoria „României libere” din perioada comunismului conţine numeroase episoade ale unor dispute între jurnaliştii care încercau, cu tot controlul exercitat de comunişti, să-şi facă meseria şi secretarii de partid. Veteranul redacţiei, Virgil Lazăr, rememorează o serie de episoade mai puţin cunoscute ale acelei perioade.
Cine a fost Octav Livezeanu
Jurnalistul Octav Livezeanu, cel care avea să devină şeful Cenzurii, a fost ministru al artelor, apoi ministru al propagandei. Ulterior, a fost numit ministru al Informaţiilor şi Artelor. Cariera sa guvernamentală a început în anul 1946 şi s-a sfârşit în anul 1950.
Omul care a cedat Insula Şerpilor
Şeful Cenzurii, Eduard Mezincescu, este un personaj de tristă amintire din istoria României. Înainte de a deveni şeful Cenzurii, el a fost reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (actualul Minister de Externe) care a semnat procesul-verbal prin care România a predat Uniunii Sovietice Insula Şerpilor.
Ce este Insula Şerpilor
Insula Şerpilor este o stâncă nelocuită, situată la circa 45 de kilometri de actualele ţărmuri ale României şi Ucrainei. În prezent, este deţinută de Ucraina. Importanţa sa constă în poziţia strategică, ce permite controlul Gurilor Dunării, precum şi în delimitarea platoului continental.
1965 – Nicolae Ceauşescu devine liderul României comuniste, iar familia acestuia, inclusiv fraţii şi cumnaţii, sunt promovaţi în funcţii-cheie
1968 – Este apogeul liberalizării regimului comunist, iar în această perioadă, Nicolae Ceauşescu decide eliminarea formală a cenzurii presei.
Anii 1970 – Regimul lui Nicolae Ceauşescu „virează” spre o dictatură de tip asiatic.
