Romanul este deopotrivă un portret de familie și o poveste despre luptă și speranță. Jojo are 13 ani și încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fii bărbat: “Tătuța zice că bărbații trebuie să se privească drept în ochi, așa că am rămas locului, uitându-mă la Big Joseph în timp ce băga camioneta în marșarier, la Michael, care avea privirea pironită în poală, până când au ieșit de pe alee și au luat-o pe stradă. Și atunci am scuipat cum face Tătuța, și am sărit de pe verandă și am dat fuga la animale, în adăposturile lor tainice din păduricea din spatele casei”.
Leonie, mama lui, e într-un veșnic conflict cu ea însăși și cu cei din jur. Ea este de culoare, iar Michael, tatăl copiilor ei, este alb. Luptându-se cu realitatea brutală a condiției și situa-ției în care se află, Leonie încearcă să fie o mamă mai bună. Oricât s-ar strădui însă nu reușește să-și pună copiii înaintea propriilor nevoi, în special a consumului de droguri.
O călătorie dificilă
La eliberarea lui Michael din închisoare, Leonie, însoțită de o prietenă și de copii, se urcă în mașină și pleacă spre Ferma Parchman, Penitenciarul statu-lui Mississippi. O călătorie dificilă, în care Jojo își asumă rolul adultului, iar Leonie realizează cu neputință că o face mult mai bine decât ea, lucru ușor de observat.
“E prima oară când mă ia la întrebări poliția. Kayla zbiară și se întinde după mine, iar Misty bombăne, cămașa i-a alunecat și mai jos pe umăr, dezvelindu-i începutul sânilor. N-am ochi pentru așa ceva acum. Nu am ochi decât pentru Kayla, care se împotrivește din răsputeri. Bărbatul îmi comandă să stau jos, de parc-aș fi câine. «Șezi!» Mă execut, dar în clipa următoare mă cuprinde vinovăția că nu m-am împotrivit, că nu fac ce face Kayla, dar apoi îmi vine în minte Richie, și-atunci simt trăistuța de la Tătuța în pantalonii scurți și întind mâna după ea. (…) Imagi-nea pistolului continuă să mă urmărească. Chiar și după ce Kayla își varsă mațele, după ce polițistul îmi pipăie pantalonii -și-mi scoate cătușele alea care îmi intră-n carne, chiar și după ce ne-am suit cu toții în mașină și rulăm pe șosea cu Leonie care stă chircită pe scaunul din față, pistolul ăla negru e acolo.”
La Ferma Parchman se mai află un băiat, fantoma unui deținut mort care poartă, în rătăcirile sale, întreaga istorie urâtă a Sudu-lui. Și el are câte ceva să-l învețe pe Jojo despre tați și copii, despre moșteniri, despre violență, despre iubire.
Puțin optimism de final
Legăturile dintre nedreptățile trecutului și disperarea prezentului sunt limpede zugrăvite în acest roman care trasează granițele dintre vii și morți, dintre îndrăgostiți și nefericiți. “Cântec pentru cei neîngropați” este deopotrivă road novel, epopeea concisă a trei generații – de la Tătuța la Jojo – și a fantomelor care le bântuie, dar și portretul unor oameni obișnuiți aflați la ananghie, care asemenea nouă, tuturor, nu renunță la anumite principii în încercarea de a depăși toate greutățile.
Este o lume încercată, cu istorii urâte în spate, dar mesajul scriitoarei americane este că, oricât ar fi de grea istoria, ne putem trezi și cânta.
