Spectacolul-vedetă al Festivalului Naţional de Teatru a fost, fără îndoială, „Strigăte şi şoapte”, al regizorului Andrei Şerban, în interpretarea Teatrului Maghiar din Cluj, montare care a spulberat orice concurenţă la Gala UNITER de anul acesta, adjudecându-şi premiul pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie şi cel mai bun actor în rol principal, în persoana senzaţionalului Bogdan Zsolt.
Din păcate, fiind un spectacol cu acţiunea localizată în intimitatea unei camere care reprezintă şi sufrageria şi dormitorul unei muribunde, nu poate primi decât puţini spectatori pe post de musafiri aşa că cei care au reuşit să prindă un bilet se pot socoti cu adevărat norocoşi. Ceilalţi pot face însă o călătorie la Cluj unde rezervările se fac, ca şi la „Unchiul Vania”, cu câteva luni înainte.
Încă din titlu este limpede demersul artistic al lui Andrei Şerban – intenţia sa de a-i aduce un omagiu lui Ingmar Bergman şi operei sale „Strigăte şi şoapte”. „Îmi place să fac pariuri imposibile cu mine însumi. Să transpun pe scenă „Strigăte şi şoapte”, unul dintre filmele-cult cele mai tulburătoare din istoria cinematografului – iată un risc pe care mi-l asum, neştiind unde va duce, neştiind dacă în teatru putem recrea experienţa de neegalat a filmului”, a declarat Andrei Şerban.
Într-un making of subiectiv, spectacolul reface traseul interior al filmului. Montarea este o călătorie de la originile capodoperei lui Bergman până în prezent, în acest „acum” al nostru în care cineastul suedez a ieşit deja din scenă. Spectatorul se vede pus în postura vizitatorului unui muzeu. Încă de pe holul de la intrarea în sală publicul este preluat de un actor: „Bună seara. Numele meu este Bogdan Zsolt şi în această seară voi încerca să intru în pielea lui Ingmar Bergman”. Astfel, împrumutând din cinema tehnica cinéveritéului, ghid în „pântecul” din care se va naşte filmul va fi Regizorul însuşi, care însă pentru a se face auzit are nevoie de un medium: de actor.
Bogdan-Bergman povesteşte spectatorilor cum a strâns banii pentru peliculă, pune ca motto al filmului un haios blestem către critică, acela ca cei care îi vor desfiinţa filmul să aibă privilegiul şi marea şansă de a-şi citi cronicile la căldură mocnită dată de flăcările iadului, explică cum a gândit scenografia, ne prezintă castingul şi personajele născând comentarii din partea actriţelor: „Iar Maria? În ultima vreme numai de Maria, Marie sau Maşa am parte” comentează Imola Kezdi, nu din perpectiva lui Liv Ullman, actriţa lui Bergman, ci în nume propriu, ea jucând într-adevăr personajele menţionate. Şerban încearcă refacerea unei repetiţii a lui Bergman la „Strigăte şi şoapte”, alternând indicaţiile regizorale şi discuţiile cu actriţele cu tragerea unor duble, refăcând astfel în teatru scene întregi din film. „Bergman repeta cu actriţele sale înaintea filmării. Încercăm să descoperim cum a început acest proiect. Să ne imaginăm cum ficţiunea filmului devine realitate, să încercăm să pătrundem în misterul creaţiei unuia dintre cei mai mari regizori lucrând intim cu patru actriţe de excepţie. Patru femei constituie nucleul poveştii: Agnes, care e pe moarte, surorile ei, Karin şi Maria, care au venit să stea cu ea, şi servitoarea Anna,” a explicat Şerban.
Aşa se face că avem planul filmului care are o atmosferă grea în care moartea este o prezenţă vie, dacă se poate spune aşa, şi planul vesel, ghiduş, pus pe glume al actriţelor care-l tachinează pe Bergman între două cadre. „Auzi, dar de ce trebuie noi mereu să ne dezbrăcăm? Altă idee regizorală nu ai? Bărbaţii de ce nu se dezbracă niciodată în filmele tale? Tu de ce nu te dezbraci?”, îl iau la rost guralivele femei pe regizorul care, la repetiţii, interpreta narcisistic toate rolurile de bărbaţi. (Şi apropo de dezbrăcat, Bogdan Zsolt a povestit la un moment dat că în timpul repetiţiilor la „Strigăte şi şoapte” pentru că actriţele au scene multe de nuditate, chiar s-a pus problema: „Dar Zsolt de ce nu se dezbracă?” Aşa că, pentru binele producţiei, actorul a fost gata să facă şi acest sacrificiu. Numai că Andrei Şerban, ca şi Ingmar Bergman, de altfel, a considerat că un trup de bărbat gol nu este un purtător de mesaj estetic la fel de eficient precum cel al unei femei aflate în aceeaşi postură, aşa că Bogdan Zsolt a rămas cu toate hainele pe el.)
Mărturisirile lui Bergman sunt dublate din umbră de cele ale lui Andrei Şerban, Bogdan Zsolt interpretându-l astfel nu doar pe Bergman, ci, în substrat, chiar pe Şerban însuşi. Omagiul adus lui Tarkovski despre care regizorul suedez spune că se află ca acasă în încăperile în care el doar bate la uşă, este într-un fel un laudatio adus de Andrei Şerban lui Bergman şi artei sale. Bergman considera teatrul o nevastă devotată, iar cinematograful – o amantă de lux. Andrei Şerban a rămas mereu cu „nevasta”, admirând însă curajul de cuceritor al lui Bergman.
Actorul total
Numai un actor factotum ca Bogdan Zsolt putea juca atâtea personaje într-unul singur, fiind în Bergman şi regizor, şi mag, un fel de Prospero al platoului de filmare, reuşind să-i creioneze pe toţi bărbaţii din peisaj (doctorul, caricaturile de soţi ai femeilor şi preotul fără credinţă), detaşându-se pentru a face din când în când şi remarce aparţinându-i personajulului Bogdan Zsolt interpretat de actorul Bogdan Zsolt. Din acest personaj cresc de fapt, ca dintr-un trunchi, ramurile celelalte. Actorul face astfel un fel de rol-ceapă, cu zeci de straturi care însă nu seamănă unul cu celălalt, fiind perfect separabile şi identificabile.
Colegele lui de distribuţie au fost la fel de grozave. Petho Aniko face un rol dătător de groaznice fioruri în Agnes cea care pendulează între vii şi morţi, Kato Emoke, rece şi tăioasă ca o lamă în Karin, care are nu doar trupul pe care şi-l mutilează cu o ură frenetică, ci şi sufletul frigid, Imola Kezdi, ispititoare şi jucăuşă, răsfăţată şi incapabilă de iubire, ca un drăcuşor plictisit în Maria (iar Maria) şi Varga Csilla în slujnica Anna, devotată ca un animal de casă stăpânei sale alături de care este gata să meargă până dincolo de moarte. O distribuţie perfectă ce se pliază impecabil pe mulajul capodoperei lui Ingmar Bergman.
Dacă adăugăm la toate acestea faptul că scenografia spectacolului semnată de Carmencita Brojboiu reface cu grijă interiorul roşu al camerei din castelul Taxige-Nasby unde s-a filmat dormitorul muribundei Agnes în care se petrece bună parte din acţiunea filmului avem toate ingredientele making of-ului perfect al unei creaţii de geniu.
Văzând „Trei surori” şi „Unchiul Vania”, ambele montări ale lui Andrei Şerban cu trupe maghiare, criticul Nicolae Prelipceanu spunea: „Am sentimentul că Cehov a scris în ungureşte”. După „Strigăte şi şoapte”, ai impresia că şi Bergman şi-ar fi făcut filmul tot în limba maghiară.
