Primele trei zile ale FNT au trecut şi sălile arhipline au dovedit „foamea” cu care spectatorii bucureşteni au venit să se înfrupte din ospăţul de spectacole pe care festivalul ni-l dă ca raţie de hrană anuală.
Deschiderea marelui eveniment s-a petrecut vineri seară la Teatrul Naţional, unde spectatorii au primit gratuit şi o călătorie în timp. Fiind în reparaţie, clădirea nu are încălzire, drept urmare miile de spectatori au pătruns în sală cu paltoanele pe ei, cei mai în vârstă trăind un teribil deja vu căci în anii dictaturii comuniste din echipamentul de toamnă-iarnă al iubitorului de teatru făceau în mod obligatoriu parte şuba îmblănită, căciula şi mănuşile de lână. Destul de neplăcută situaţia şi ca urmare unii spectatori au părăsit corabia îngheţată la pauză.
Din fericire pentru stoicii care au riscat o răceală timpurie, spectacolul a meritat sacrificiul caloric. Şi cum puteau sta altfel lucrurile când se juca un Cehov în regia lui Andrei Şerban, în interpretarea unei trupe ungureşti? În ultimii ani ecuaţia, Cehov+Andrei Şerban+trupă maghiară=love a căpătat valoare de axiomă. Premiile UNITER au tras ca metalul la magnet sau ca piţipoancele la Bote la trupa Teatrului Maghiar din Cluj, considerată cea mai bună din ţara românească, atunci când reputatul regizor şi actorii şi-au unit talentele pentru a crea împreună „Unchiul Vania”. La fel au stat lucrurile şi când au lucrat împreună la „Strigăte şi şoapte”, spectacol care, deşi nu este pe un text de Cehov reprezintă, după cum a mărturisit regizorul, cea mai cehoviană montare a sa. Aici este momentul să ne exprimăm şi o frustrare pe care cu siguranţă o împărtăşesc mulţi bucureşteni.
Aceste două spectacole, „Unchiul Vania” şi „Strigăte şi şoapte”, au fost extrem de solicitate graţie succesului lor notoriu şi locurile s-au epuizat cât ai clipi. Din experienţa anilor trecuţi, când exact acelaşi lucru s-a petrecut cu fix aceleaşi montări , nu înţelegem de ce dacă tot ţine 10 zile acest festival nu au fost programate mai multe reprezentaţii ale acestor spectacole. Pe principiul cozilor la lapte de tristă amintire „daţi doar câte o sticlă, să ajungă la toată lumea”, în loc să se lărgească oferta s-a tăiat din rădăcină cererea. Dacă eşti cronicar cu buletin de Cluj nu mai primeşti loc că poţi să le vezi bine mersi şi la tine acasă sau dacă, indiferent de localitatea de domiciliu, se ştie că ai mai văzut în viaţa asta acele spectacole, nu mai pupi nimic, oricât de mult ţi-ai dori să le revezi. Ar fi corect dacă aceste măsuri de austeritate ar fi luate în folosul publicului larg, dar cu greu şi-a găsit omul simplu bilet la aceste reprezentaţii atât de mult râvnite. Aşa că cel mai bine ar fi să se suplimenteze reprezentaţiile dacă vrem ca „laptele” să ajungă cu adevărat la toată lumea. Nu mai spunem că asta ar ajuta şi financiar teatrul din Cluj, căci asta ar însemna mai multe bilete vândute.
Trei surori şi soldăţeii lor de plumb
Dar, să ne întoarcem la prima zi de festival. „Trei surori”, spectacolul Teatrului Naţional din Budapesta” a deschis „robinetul” celor 10 zile de „dezmăţ” cultural. În ciuda atmosferei hibernale din Sala Mare a Teatrului Naţional, publicul s-a încălzit cu un spectacol de zile mari. Urmând întocmai didascaliile lui Cehov care scrisese negru pe alb că „Trei surori” este o comedie, Andrei Şerban a dat acţiunii tente parodice. Verşinin (Róbert Alföldi) de câte ori intră în scenă o face ca un erou de operetă. Duce patetic mâna la inimă, ia poziţie de drepţi şi intonează, ca pe o arie îndelung repetată, „Alexander Ignatievici Verrrrrşînin”. Tot la nivel de melodramă se duce şi iubirea lui cu Maşa (Judit Schell).
Când se întâlnesc, ei fac ample mişcări de dans şi relaţia lor pare mai mult un flirt înfiripat în timpul unui cadril la un bal, doar ca să treacă timpul. Maşa-Verşînin e un cuplu format din doi frumoşi egoişti şi răsfăţaţi, plictisiţi de viaţă. Irina (Eszter Ónodi) e prezentată ca o gimnastă care în prima scenă face mişcări de încălzire, pe la mijlocul spectacolului evoluează deja „la aparate” ridicând cuminte mâna ca pentru a-i anunţa pe arbitri că urcă pe bârnă unde-şi începe exerciţiul cu un şpagat precis executat, pentru ca la final să ajungă să plutească deasupra unui hău adânc, trecând astfel la categoria sport extrem. Viaţa Irinei în trei paşi, de la copiliţa naivă la tânăra sigură pe ea şi încă plină de speranţe în viitor („mai avem şase luni şi ne mutăm la Moscova”) pentru ca la sfârşit să o vedem matură, experimentând deziluzia şi disperarea. Olga (Dorottya Udvaros) este o Irină ajunsă deja la capătul speranţei. Ea nu mai are nici o încredere, nu mai speră nici în ajutorul divin şi nici în călătoria la Moscova, Mecca Prozorovilor. Şi-a acceptat senin şi chiar cu o bună doză de umor şi autoironie soarta de fată bătrână deşi, în viziunea lui Şerban, ea pare mai îndrăgostită de Verşinin decât sora ei, Maşa. Dar acesta nu poate fi decât un ultim fior primăvăratic înaintea iernii definitive.
Alături de cele trei surori, printre personajele cele mai puternic creionate au fost Anfisa (Mari Nagy), o băbuţă pipernicită, dar foarte vioaie şi mereu atentă la bârfele din jur, Andrei Prozorov (István Znamenák), întruchiparea ratatului perfect, gras, chel, încornorat, la care nu se aplică nici măcar zicala „ghinion în dragoste, noroc la cărţi”, şi Solionîi (Tamás Szabó Kimmel), un narcisist nebun care se vrea Lermontov, motiv pentru care îşi şi confecţionează o figură de erou romantic (cu freza geluită imitând-o pe cea a poetului) pe care o verifică din când în când în oglindă. El doreşte cu orice preţ să aibă o soartă eroică şi pentru că în provincia unde este încartiruit nu poate înfăptui lucuri demne de glorie, caută măcar să se bată în duel. Numai că el nu are norocul de a şi muri ca Lermontov.
Judith Schell şi Robert Alföldi, Maşa şi Verşinin, un cuplu de operetă
Din lecţia ungurească din acest weekend, pe lângă „Trei surori”, au mai făcut parte „Leonce şi Lena”, montat de Tompa Gabor, şi „Unchiul Vania”, regia Andrei Şerban, ambele montări ale Teatrului Maghiar din Cluj. Trei spectacole (cu „Strigăte şi şoapte” ce urmează a fi prezentat, patru) care îl fac pe iubitorul de teatru să simtă că Moş Crăciun şi-a grăbit anul acesta venirea.
