Colaborator al lui Frederik Bond pentru coloana sonoră a filmului „The Necessary Death of Charlie Countryman“, un proiect de suflet al actorului american Shia LaBeouf, violoncelistul Adrian Naidin revine în lumea filmului cu piesa „Pân’la rai“, de data aceasta într-o producție spaniolă, „Jaulas“, film care, cel mai probabil, va avea lansarea în cadrul Festivalului de Film de la Berlin.
Detaliile referitoare la un film aflat în post-producție sunt, cel mai adesea, secrete, însă piesa aleasă pentru a acompania anumite scene din poveste are deja o carieră internațională, fiind și preferata producătorilor de la Voltage Production şi Bona Fide Productions. Aceștia au inclus „cânticele“ imaginate de Adrian Naidin pe coloana sonoră a filmului aspirant la Oscar „The Necessary Death of Charlie Countryman“, o poveste de dragoste cu Shia LaBeouf, Evan Rachel Wood, Mads Mikkelsen şi Melissa Leo în distribuţie.
Piesa „Pân’la rai“ are o remarcabilă carieră internațională, deși pare să fi fost imaginată strict pentru un anumit spațiu cultural, anume cel românesc. Care este povestea ei?
Adrian Naidin: Totul a început cu niște versuri pe care le-am găsit într-o culegere populară. „Până’n iad e doar un gard / și acela e spart“ – spunea textul original și mă tot gândeam că n-ar avea rost să cânt ceva despre iad și că, mai degrabă, aș fi vrut să cânt despre rai. Nu până în iad, mi-am spus, ci pân’la rai… Iar pân’la rai e o cale lungă. Puțini oameni știu să ajungă. Pân’la rai e o cale grea. Puțini oameni merg pe ea. Am imaginat un text în spirit popular – respectând una dintre regulile versificației populare, respectiv patru accente principale și patru secundare, structură care se păstrează pe întreaga lungime a poeziei. Să vă dau un exemplu: „De-ar-ști-omul-ce-e-viața / e-mai-subțire-ca-ața“. Sau „dar-acuma-am-ajuns / să-nu-pot-hori-de-plâns“. Pentru comparație, versurile populare ungurești au o formulă cu trei, plus trei, plus șapte. Chiar mă amuzam cu colegii mei de faptul că autorul unui faimos cântec naționalist românesc a folosit de fapt versificația poeziei populare maghiare și i-a ieșit un fel de gulaș pe vatră românească: „noi-suntem-români / noi-suntem-români/ noi-suntem-aici-pe-veci-stă-pâni“.
În cazul filmelor, sigur, fiind vorba despre producții internaționale, cel mai probabil textul are un rol secundar în aceste alegeri, deși cred că ei intuiesc adâncimea textului prin melodie, care este ea însăși adâncă și cuprinde toate regiunile, dar nu neapărat ca stil, ci mai ales ca lacrimă. Este o discuție amplă despre universalitatea culturii românești și similitudinile cu tot ce este vechi, precreștin. Există similarități, explorate artistic – de altfel, între noi și sirieni, între noi și africani. Polonezii cântă cu un anumit tip de noduri pe care le regăsim și în Maramureș. Nicu Covaci, de pildă, a găsit influențe vikinge în muzica tradițională, pe care apoi le-a introdus în muzica lui. Așa se face că astfel de compoziții sunt accesibile, de fapt, și într-un spațiu cultural diferit. Sufletul are un limbaj comun. La fel și muzica. Melodia mea tot crește, crește, până ajunge într-un punct culminant, în care un sunet este ținut până la ruptura sufletească și dincolo, până la eliberarea de orice structură care strânge un suflet. Și merge mai departe, până când omul simte că nu mai poate. Eu însumi simt, la un moment dat, că nu mai pot ține sunetul ăla, că s-a terminat și că nu pot să-l mai urc. Și totuși îl mai țin vreo două-trei secunde și după aceea. E un moment care nu dă cu tine de pământ și te lasă risipit pe jos, ci din contră, te obligă să te aduni și să te gândești la viață. La propria viață. Cum zicea Nichita, un artist e cu atât mai bun cu cât cei din public nu-l regăsesc pe el într-o operă, ci se regăsesc pe ei înșiși.
Revenind la o înțelepciune pe care, din câte spuneți, ați dorit să o evitați, până la urmă, cât de scurtă să fie calea spre iad?
Aceasta este întotdeauna foarte scurtă. Și fizic, este, de altfel, mult mai ușor să distrugi decât să construiești. Un copac care a crescut în câteva sute de ani poate fi tăiat în două ore. Dacă este posibil, ar fi mai bine să lăsăm întregul copac să trăiască. Așa cum s-a născut el. O jumătate de copac rămâne o jumătate de copac și atât. Dacă îi tai unei păsări o aripă, rămâne o pasăre cu o aripă și atât. Este o fostă pasăre. Poate că într-o bună zi o să-i crească o nouă aripă, dar acesta este, de fapt, un proces dureros și de durată. Asta încerc uneori, să-i ajut pe cei care testează zborul să aibă puterea să-și crească o nouă aripă atunci când își pierd una. Încerc, acolo unde găsesc o aripă tăiată, să mai pun una în loc. Sigur că vor simți la zbor durerea fostei aripi, dar măcar vor putea să mai zboare. Dar mai frumos spunea Nichita Stănescu în lecția sa despre cub: „Se ia o bucată de piatră, se cioplește cu o daltă de sânge, se lustruiește cu ochiul lui Homer, se răzuieste cu raze până cubul iese perfect. După aceea se ia un ciocan și brusc se fărâmă un colț de-al cubului. Toti, dar absolut toți zice-vor: – Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colț sfărâmat!“ Cât îți ia să construiești o biserică, o credință în tine, și cât de ușor o poți pierde? Iubirea, credința, încrederea, acestea se pot pierde într-o secundă. Toate căile spre iad sunt autostrăzi rapide, doar că noi nu ne dăm seama. Să ne gândim, de pildă, la calea ignoranței. Ignoranța, faptul că nu te mai mișcă nimic, că nu-ți mai pasă de nimic, faptul că nu te mai doare nimic, acestea sunt căi spre un loc foarte rece și întunecat al sufletului tău și al gândirii tale, în propriul iad. Sigur, oamenii, de teamă că simțitul este, la rându-i, destul de dureros de fapt, își doresc uneori o desensibilizare. Dar aceasta e doar spaima, doar una dintre căile de îndepărtare a omului de om.
O altă cale spre iad, dacă tot mi-ai cerut câteva, este faptul că omul nu lucrează cu sine însuși. I s-a dat un suflet, așa cred și o știu, de vreme ce nu cred că muzica mea vine din cotul sau din genunchiul meu, ci dintr-un suflet dat. Nu cred, de pildă, că durerea pierderii este o chestiune chimică. Dezechilibrul chimic cred că e mai degrabă un efect și nu o cauză. Dacă un om nu lucrează cu sufletul lui, nu depune muncă să-l cultive, acesta nu rămâne așa cum l-a primit. Trebuie să cultivăm ceea ce este frumos în noi. Altfel se pierde.
Iubirea, o temă pe care ați atins-o adesea, atât în muzica pe care o compuneți, cât și în discurs, ce fel de cale este? Cea lungă spre rai sau…
Iubirea este rai. Cu siguranță există iubiri cumplite și iubiri eterne. Există acele iubiri în care sacrifici tot, cu atât mai multe cu cât nu mai există nicio speranță, ești din ce în ce mai dispus să dai tot când nu-ți mai rămâne niciun pic de speranță. Iubiri care îți aduc neliniște și totuși crezi, deși o știi, a fost spusă, cu cât o să cauți mai mult încrederea în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi… Când se întâmplă nedreptăți, care nu țin deloc de iubire, ci doar de indiferența și neglijența celuilalt, încerci sentimentul sfârșitului de lume. Iar dacă trăiești frecvent sentimentul sfârșitului de lume, apar dezastrele sufletești. Am fost și eu pe acolo. Nu iubirea creează drama, durerea, disperarea. Nu iubirea creează monștri. Ci lipsa iubirii din celălalt are acest efect. Nepăsarea sau cruzimea altor oameni sunt cele care produc durere. Iubirea naște doar speranță. Iubește și dăruiește fără să ceri nimic înapoi – iată un principiu care nu funcționează deloc în iubirea romantică, în iubirea dintre o femeie și un bărbat. Nu zău, chiar așa este? Nu are rost să ne mințim sau să ne orientăm după cuvintele și frazele spuse pe te miri unde, genul acesta de înțelepciuni popularizate acum. Vă rog frumos, nu vă mințiți! Oricine se angajează în iubiri unilaterale să fie pregătit pentru o mare durere. Ți se rupe sufletul în molecule, se dezintegrează. Dacă ea nu mă iubește, sigur, sunt fericit, pentru că eu am iubirea în mine. Însă indiferența ei doare. E o dramă cumplită când îți dai seama că celălalt nu te iubește. Să ne gândim numai la Mozart, îndrăgostit nebunește de Constanze Weber, o iubire care, spun cronicarii vremii, i-a adus așa de multe calomnii și atâta suferință. În ziua în care a realizat că ea niciodată nu-l va iubi, golul a fost copleștitor, nu i-a mai păsat de muzică, s-a prăbușit o lume întreagă, lumea lui. Nu știu dacă asta e important, faptul că era să piardă tot. Dar probabil că nimeni din lumea muzicii nu a iubit atât de mult ca Mozart. O mare dragoste, un mare drum, un mare gând, toate lucrurile mărețe implică și riscuri mărețe.
Pentru că ați evocat refrene ale iubirii în muzica cultă, ar fi interesant să știm și preferințele dvs. Care sunt muzicile finalurilor și care cele ale începuturilor?
Mahler a imaginat foarte bine, în Adageto – Simfonia nr. 5, muzica de sfârșit al tuturor drumurilor. Începe atât de frumos și se termină într-un mod dramatic. Ascultați-l, aste unul dintre cele mai frumoase moment compuse vreodată de om. Totul pare a fi în rai la început, cu toate mângâierile și toată dragostea acolo, în timp ce finalul este unul tragic.
Și Simfonia nr. 9 de Mahler, ultima parte, vorbește de un sfârșit de drum. Sfârșitul marelui drum. Compozitorul nu mai vrea să moară și se zbate, se simte asta în acordurile lui, în niște sunete din ce în ce mai lungi, cântate de viori, doar de corzi – suflătorii s-au retras deja de ceva vreme. Sunt ultimele zbateri ale unui om chinuit de groaza că va muri. El, de altfel, a și spus că foarte mulți compozitori s-au stins la Simfonia a 9-a și că el ar dori să schimbe destinul, să scape. A murit și el, în timp ce compunea Simfonia nr. 10.
Cât despre începuturi, am o idee excepțională, anume Richard Strauss, „Așa grăit-a Zarathustra“, cu începutul acela monumental de orgă, care parcă anunță o nouă lume, după ce toate celelalte s-au sfârșit.
Tot Mahler, în Simfonia nr. 1, povestește o zi de vânătoare, pe care o începe în tenebrele de dinainte de răsărit, cu trompetele care anunță, din ceața zorilor, începutul unei zile minunate. Cât despre una dintre vedetele Filarmonicii de la Viena, Marșul Radetzky, aceasta este o compoziție foarte veselă, și revigorantă, mai ales popoarele germanice sunt înnebunite de marș. Nu are înlocuitor, este minunat. Ei au o fascinație pentru marș, sunt popoare războinice, nu meditative. Eram cândva în Austria, ne trezeam pe la 6 dimineață și toate canalele de televiziune transmiteau, până pe la 8.00, imagini cu Austria, acompaniate de valsuri cântate de tubă cu clarinet. Parcă te invită la muncă! Ei sunt făcuți pentru asta, sunt fericiți, le și vezi bretelele, pe muzica asta de o veselie tembelă, care nu are nimic adânc, dar este, de fapt, minunată. Te speli pe față imediat și pornești la drum.
Iubește și dăruiește fără să ceri nimic înapoi – iată un principiu care nu funcționează deloc în iubirea romantică. Nu zău, chiar așa este? Vă rog frumos, nu vă mințiți! Oricine se angajează în iubiri unilaterale să fie pregătit pentru o mare durere. Ți se rupe sufletul în molecule, se dezintegrează.“
Sufletul are un limbaj comun. La fel și muzica. Melodia mea tot crește, crește, până ajunge într-un punct culminant, în care un sunet este ținut până la ruptura sufletească și dincolo, până la eliberarea de orice structură care strânge un suflet. Și merge mai departe, până când omul simte că nu mai poate.“
În cazul filmelor, fiind vorba despre producții internaționale, textul cântecului are un rol secundar, deși cred că ei intuiesc adâncimea textului prin melodie, care este ea însăși adâncă.“
