Alexandra Nechita a fost supranumită în copilărie „Micuţa Picasso” şi sub această denumire a devenit cunoscută în întreaga lume.
Ea s-a născut, la Vaslui, în 27 august 1985 şi a început să deseneze la vârsta de doi ani. La şapte ani, picta în ulei şi vopsea acrilică, iar la opt ani a avut prima ei expoziţie ce a fost, practic, un spectacol susţinut de ea, la biblioteca oraşului Los Angeles.
Talentul Alexandrei a fost recunoscut instantaneu şi mulţi oameni au venit să-i vadă tablourile minunate. A atras atenţia criticilor de artă şi a mass-mediei, iar aceştia au început să spună lumii despre acest copil ieşit din comun – o artistă ce a creat un limbaj vizual propriu, într-o manieră unică, lirică, figurativă şi abstractă.
Citeşte şi Actriţa româncă pentru care a fost creat un premiu la Festivalul de la Cannes
Alexandra Nechita a expus peste tot în lume, din America până în România, Singapore, Japonia sau Noua Zeelandă, iar picturile sale se găsesc în diferite muzee ale lumii (cum ar fi Colecţia Vaticanului, din Roma, sau The Rock&Roll Hall of Fame, din Cleveland) ori în colecţiile private ale celebrităţilor precum Celine Dion, Woopi Goldberg, Charlize Theron, Stephen Baldwin, Catherine Deneuve, David Letterman, Rosie O’Donnell, Phil Collins, Calvin Klein, Oprah Winfrey, Larry King (care i-a prefaţat cartea pe care Alexandra a scris-o) sau Lionel Ritchie. De-a lungul timpului, a avut apariţii televizate la CNN, The Oprah Winfrey Show, The Rosie O’Donnell Show, CBS Sunday Morning sau NBC’s Today.
Alexandra locuieşte în America, de la vârsta de doi ani, dar vorbeşte doar româneşte acasă şi împreună cu familia sa practică toate tradiţiile cu aceeaşi regularitate ca şi cum ar trăi în România. Ea este mândră de originea sa şi de aceea a devenit recent una dintre vocile campaniei „Români pentru o lume”, iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.
Cum ai descoperit pasiunea pentru pictură?
Mi-am descoperit pasiunea pentru pictură când eram foarte mică. Eram consumată de dragostea mea pentru culori şi mă simţeam cel mai bine când puteam participa în orice fel de marcare, de la pereţi la podele la zeci şi zeci de cărţi de colorat pe care le umpleam în fiecare săptămână. Părinţii mei nu au fost niciodată uimiţi de „talentul” meu, ci mai degrabă erau îngrijoraţi că au un copil introvertit care va creşte fără nicio abilitate socială. Mă încurajau să continui să desenez şi să pictez, dar în acelaşi timp mă împingeau să iau parte în aşa-zisele jocuri de copii normale. Arătam prea puţin interes în a mă juca afară cu păpuşile sau în a-mi face prieteni noi. Tot ceea ce îmi doream era să fac desene cu creioanele, cu acuarelele. La acea vârstă nu aveam o concepţie asupra a ceea era un artist sau ce ar însemna o carieră în artă, tot ceea ce îmi doream era să pictez mereu. Pot spune cu siguranţă că inima mea a dorit pictura de prima dată când m-am cufundat în vopselurile seducătoare ce mi-au permis să mă exprim.
Citeşte şi Românul care are propria stea pe celebrul bulevard „Walk of Fame” la Hollywood
Care este cea mai importantă lucrare personală?
Păstrez foarte multe picturi în propria mea colecţie privată. E un arsenal al muncii pe care îl păstrez pentru o varietate de motive. Ar fi uşor să zic că acelea sunt piesele mele cele mai memorabile sau „favorite”, dar nu acesta este motivul pentru care ţin o colecţie privată. Mă consider o artistă foarte prolifică. Constant fac ceva. Câteodată bun, câteodată rău. A indica cu precizie o anume lucrare memorabilă de-a mea este dificil, nu pentru că ar fi memorabile toate, ci pentru că fiecare piesă reprezintă vocea mea, logica mea, intuiţia mea, înfrângerea mea, viziunea mea şi aspiraţiile mele. Fiecare pictură sau sculptură reprezintă o experienţă care mi-a lăsat sentimente ce nu le-am mai avut înainte. Sunt încremenită în acel moment, cu monumentalele mele statui de bronz, parţial şi din cauza capacităţii lor de a revitaliza un spaţiu geografic. Sunt o mare adeptă a artei publice şi a conexiunii dintre comunitate şi geografie. Toate aceste sunt idei pe care le explorez prin intermediul marilor mele sculpturi pentru exterior.
Când te-ai simţit cea mai mândră de tine?
Mă simt cel mai mândră de mine însămi atunci când văd cu ochii mei interacţiunile dintre lucrările mele şi privitor.
Care sunt cele mai valoroase lucruri pentru tine?
Posesiunile mele cele mai valoroase sunt mintea şi spiritul meu, pe care le datorez părinţilor mei. Însă familia mea este cel mai important dar. Mama şi tatăl meu de neegalat, fratele meu, care este prietenul meu cel mai bun, şi bunica mea incredibilă care m-a crescut.
Pe cine admiri, în mod special, dintre toate emblemele istorice ale culturii române?
Sunt o mare fană a lui Constantin Brâncuşi. Ar trebui să menţionez că se află printre multitudinea de artişti români pe care am admirat-o dintotdeauna. Motivele mele vin dintr-o perspectivă vizuală. Munca sa a avut capacitatea de a dura în timp şi de a aprinde emoţii. Îi consider munca atât de puternică şi intuitivă, acestea fiind cele două atribute pe care m-am străduit să le ating în munca mea de zi cu zi.
Dar din cultura mondială?
Lista este imensă. Şi, deşi mi-ar plăcea să indic o personalitate renumită la nivel mondial pentru a putea discuta, îmi dau seama că cei pe care admir cel mai mult sunt oamenii care îmi influenţează viaţa în mod regulat, de la familie, la prieteni şi la cei care se află în sfera mea de lucru. Îmi dau seama că, deşi încă visez la lucruri mari şi aspir la titluri complexe şi glorie, ceea ce mă preocupă mai mult este dorinţa de a fi o fiinţă umană bună. Ştiu că sună banal, dar este într-adevăr o misiune zilnică să faci în mod conştient alegerile corecte, nu doar pentru binele meu, dar şi pentru al celor din jurul meu. Cu adevărat, lucrurile care contează cel mai mult în final sunt cele mici.
Citeşte şi Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au fost atribuite
În opinia ta românii sunt patrioţi?
Românii sunt cu siguranţă patrioţi. Ei bine, cel puţin cei din familia mea. Având în vedere faptul că părinţii mei au trecut prin tulburări politice şi sociale severe, nu am simţit niciodată că ar fi dorit să-şi ascundă trecutul, cu toate că ştiu cât de dificil şi împovărător a fost pentru ei. În schimb, l-au folosit ca să ne înveţe pe mine şi pe fratele meu, care este născut în America, să ne păstrăm identitatea românească. Chiar şi astăzi, vorbim doar româneşte şi practicăm toate tradiţiile cu aceeaşi regularitate ca şi cum am trăi în România. Ştiu la prima mână cât de valoros este pentru cultura şi rădăcinile cuiva faptul că acestea să fie prezente activ în viaţa lor. Mi-aş dori să pot spune că toţi românii care trăiesc în străinătate au în continuare această dragoste şi admiraţie pentru ţara lor aşa cum o au părinţii mei şi aşa cum m-au învăţat pe mine să o am, dar realitatea tristă este că mulţi uită şi, înainte să-şi dea seama, sunt doar de origine română.
De ce ai ales să te alături campaniei „Români pentru o lume”?
Am ales să mă alătur campaniei „Români pentru o lume” iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache pentru că eu cred în perpetuarea informării asupra valorilor culturale, conştiinţei sociale şi cred foarte mult în implementarea sistemelor pentru a dinamiza românii, în special pe cei tineri, spre înţelegerea importanţei recunoaşterii trecutului şi rădăcinilor noastre pentru a înainta şi a manifesta schimbarea pe care o visăm. Am fost foarte norocoasă şi binecuvântată să-mi pot descoperi pasiunea atât de tânără şi să continui să lupt pentru visele mele de atâta timp. Visez ca această oportunitate să existe pentru fiecare tânăr.
Ce sfaturi ai pentru cei care doresc să îţi calce pe urme?
Sfatul meu pentru oricine vrea să mă urmeze este un clişeu, totuşi din experienţa mea, singura modalitate prin care poţi să faci o schimbare şi să ai succes este să nu renunţi niciodată. Vor fi perioade de triumf fantastic şi vor fi momente de înfrângere absolută şi, totuşi, înăuntrul tuturor acestora, se poate găsi pacea şi credinţa în propriul meşteşug şi contribuţia ta către lume ca fiind prea importantă ca să renunţi. Odată ce îţi găseşti scopul, şi da, acest scop evoluează în timp, în lucruri pe care ţi le-ai imaginat, dar odată ce găseşti nucleul scopului şi pasiunii tale, trebuie să-l poţi folosi ca o unealtă nu numai pentru succesul tău personal, dar şi pentru succesul comunităţii tale cu care toţi împărtăşim această lume.
Citeşte şi Românul care este primul pictor de circulaţie europeană din ţara noastră
În ultimii ani, educaţia pare să aibă un rol tot mai secundar în formarea unui individ. Cine crezi că este răspunzător şi ce soluţii există pentru combaterea acestei situaţii?
Educaţia este, foarte posibil, cea mai importantă unealtă pentru schimbare. Mie nu mi s-a dat posibilitatea alegerii dacă vreau să învăţ sau nu. Părinţii mei m-au copleşit cu informaţii, informaţii bune, informaţii rele şi materiale complet subiective menite să-mi fac mintea să gândească şi curioasă, de la o vârstă fragedă. Cred cu siguranţă că a fi imersat în infomaţie de la o vârstă fragedă este o modalitate grozavă de a asigura conştiinţa de sine şi dezvoltarea. Când mă gândesc la educaţie, nu mă gândesc exclusiv la mediul academic, ci şi la accesul la informaţie, la oportunitatea de a avea un dialog şi de a contesta numeroase idei cu modalităţi inovative de gândire. Mă întristează teribil să văd că în multe locuri din lume, incluzând Statele Unite şi România, educaţia este plasată pe un loc secundar. Presupun că se poate veni cu numeroase argumente pentru a sprijini acest fapt. Părerea mea este că nu ar trebui să conteze de ce aceste schimbări au loc. Lumea şi societatea se află într-o continuă stare de flux şi în multe arii este necesară schimbarea pentru a se putea dezvolta. Ar trebui să ne concentrăm energia mai degrabă pe soluţii şi moduri de a implementa educaţia şi accesul la informaţie, în mod egal, pentru toată lumea.
Cum crezi că va evolua cultura în România, în următorii ani?
Această întrebare este atât de subiectivă. Nu putem prezice evoluţia politică, socială sau economică a României. Tot ceea ce putem face este să încercăm să o ghidăm în direcţia pe care noi o visăm. Nu putem fi blocaţi în metodele şi ideologiile din trecut, dar în acelaşi timp nu putem abandona istoria şi tradiţia cu totul. Este importantă expunerea continuă, să continuăm să descoperim noi metode şi cu aceasta progresul va fi făcut.