-2.3 C
București
sâmbătă, 14 decembrie 2024
AcasăSpecialHerta Müller: "Nu mă interesează tinichelele"

Herta Müller: „Nu mă interesează tinichelele”

Scriitoare de origine română, Herta Müller se află în aceste zile în România, fiind la prima vizită oficială în ţara noastră după câştigarea Nobelului.

Interviurile şi conferinţele de presă ale Hertei Müller nu sunt nici provocatoare, nici pline de remarci spirituale; cu toate astea, nu sunt deloc plictisitoare. Scriitoarea are o calitate fra­pan­tă – francheţea.  A spune ce gândeşti, în cuvinte clare, lipsite de mănuşi diplomatice nu este calitatea numărul unu a personalităţilor publice, fie ele din Est sau din Vest. Deviza lui Wittgenstein, „Tot ce se poate spune se poate spune clar”, se potriveşte de minune şi conferinţei de presă de ieri de la Hotelul Intercontinental. 

„Treaba României nu este ca eu să mă simt acasă”

Când a fost întrebată dacă ar ac­cepta o distincţie naţională de top, Herta Müller a răspuns tranşant şi fără să-şi ascundă sar­casmul: „Nu mă interesează tinichelele. Nu vreau, nu mă interesează”. Tăioasa afirmaţie vine într-un context în care, zilele acestea,  un grup de asociaţii anticomuniste (Fundaţia Memoria, Corneliu Coposu, 21 Decembrie etc.) au propus preşedinţiei acordarea Ordinului Naţional „Steaua României” Hertei Müller, pentru „lupta pentru condamnarea criminalităţii comunismului, pentru decomunizarea României şi a întregii lumi”. Reacţia dură a scriitoarei e consecventă cu poziţia pe care a afirmat-o de-a lungul timpului – într-un interviu din 2007 acordat României Libere, scriitoarea a avut cuvinte critice despre demagogia condamnării comunismului („un gest simbolic şi fără sens, ba chiar deplasat… să începem cu gesturi simbolice după 15-20 de ani mi se pare inutil şi nu văd sensul acestui act teatral”). „Pentru România”, a afirmat ieri Herta Müller, „este mai rău decât pentru mine. Cred că oricine stă aici a sperat că, după căderea dictaturii, o să fie lucrurile clarificate. Cred că asta i-a dezamăgit pe toţi, nu numai pe mine.” Un răspuns la fel de tăios a dat când a fost întrebată ce ar trebui să se schimbe în România ca să vrea să se întoarcă: „Treaba României nu este ca eu să mă simt acasă. Ar fi bine dacă nu ştiu câte milioane de români s-ar simţi acasă”.

„Imre Kertesz nu e un minoritar în Ungaria. Imre Kertesz e un ungur”

Intens vehiculată în literatura anticomunistă de la noi, ideea punerii unui semn de egalitate între criminalitatea lagărelor de concentrare naziste şi a celor de muncă forţată din Est a fost refuzată de scriitoare: „Un lagăr de muncă forţată e o catastrofă; unul de concentrare e o culme a inumanităţii. Într-unul oamenii erau trimişi să moară, în celălalt să reconstruiască. Într-un lagăr de concentrare nu aveai nici o şansă, erai trimis la moarte, câtă vreme în cele de muncă forţată, chiar dacă au murit o mulţime de oameni în condiţii oribile, nu moartea era scopul”. Scriitoarea a avansat o idee controversată când a vorbit despre Imre Kertesz, evreul maghiar care a luat Premiul Nobel în 2003;  pe scurt, ea a contestat statutul de minoritar al acestuia („nu evreu maghiar, el nu e un minoritar în Ungaria. Imre Kertesz e un ungur”). Argumentul, din păcate expus nu foarte clar, a fost limba maghiară pe care Kertesz o folosea ca limbă maternă (spre deosebire de saşii din Transilvania, care foloseau o altă limbă decât cea a majoritarilor).

În Vest, Oskar Pastior s-a confesat doar serviciilor secrete germane

Mai elaborată a fost intervenţia scriitoarei legată de cazul Oskar Pastior. Prieten de-o viaţă al scriitoarei şi protagonist al ultimului roman al acesteia, „Leagănul respiraţiei”, Oskar Pastior a fost, potrivit unor dezvăluiri recente din presa germană, informator al Securităţii din 1961 până în 1968, când a părăsit România. Scriitorul german, care a murit în octombrie 2006, a fost deportat în URSS în 1945, petrecând cinci ani într-un lagăr de muncă, iar ultimul roman al Hertei Müller ficţionalizează experienţa aceasta. Angajamentul faţă de Securitate ciobeşte însă imaginea de erou moral a scriitorului, aşa cum se vede din „Leagănul respiraţiei”, cu atât mai mult cu cât scriitorul a ascuns acest episod din viaţa lui, confesându-se, potrivit Hertei Müller, doar serviciilor de informaţii germane: „Când a ajuns în Vest, Oskar s-a confesat serviciilor de acolo să scape de povara teribilă a secretului”; notiţele pe care scriitoarea le-a găsit după moartea lui arată o conştiinţă măcinată în continuare de ruşinea gestului din trecut, precum şi „de greutatea şi scârba care l-au copleşit în România”. Herta Müller, pentru care „fiecare e un caz singular”, îşi apără prietenul până la capăt, susţinând că Oskar Pastior a fost forţat să colaboreze, iar informările pe care le-a dat nu au adus prejudicii celor turnaţi: „Oskar Pastior nu a avut ieşire… În declaraţia pentru angajament nu este vocabularul lui. Dacă el nu ar fi acceptat, ar fi fost închis. Rămânea să se spânzure sau să se interneze într-un spital psihiatric”.   

Îi plac mititeii, zacusca, vinetele

Inevitabil, o parte din întrebări au fost legate de relaţia cu România înainte şi după Nobel, dar şi aici scriitoarea a refuzat să dea răspunsuri de complezenţă: „Premiul a schimbat doar viaţa mea pe dinafară. Uitaţi-vă cum sunt acum. Înainte nu aveam aici aşa ceva, conferinţe de presă, acum oriunde mă duc am una”. Dintre lucrurile care îi plac din România, scriitoarea a menţionat în glumă „mititeii, zacusca, vinetele şi nişte oameni minunaţi care mi-au fost prieteni”.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă