În 2003, a văzut un documentar, „Jump London”, pe Discovery Channel. I-a plăcut enorm ce a văzut, însă nu a crezut vreodată că va putea face aşa ceva. Între timp, Florin s-a documentat, s-a antrenat şi iar s-a antrenat, a vizitat Lisses, locul de unde a pornit parkour-ul, şi a devenit el însuşi subiectul unui film pe Discovery Channel. E programat pe 28 septembrie, de la ora 22.00.
Ajuta-ne să facem diferenţa între Parkour şi freerunning. E acelaşi lucru?
Parkour şi Freerunning sunt două lucruri total diferite. La început Freerunning-ul era un termen pentru a descrie Parkour-ul în engleză, mai târziu devenind o disciplină separată, având în plus faţă de Parkour spectacolul. Freerunning-ul a fost creat de Sebastien Foucan şi este o disciplină atletică în care practicanţii (numiţi freerunneri) se deplasează folosind orice fel de mişcare, punând accentul pe mişcările spectaculoase şi spectacol. Flip-urile sau trick-urile sunt folosite foarte des şi necesită mai multă energie. Acestea sunt mişcări ineficiente care nu sporesc viteza de deplasare, aşa cum se întâmplă în parkour. Parkour-ul se bazează pe eficienţă (siguranţă, viteză şi cât mai puţină energie folosită în mişcare). Mai simplu: parkour – eficienţă, freerunning – spectacol.
Ce-ţi trebuie să faci asta? Antrenament? Curaj? Poate şi un pic de nebunie?
Parkour este o disciplină care nu necesită nici un fel de structuri speciale sau alte accesorii. Ca să practici parkour nu ai nevoie decât de un tricou, o pereche lejeră de pantaloni şi o pereche mai bună de adidaşi. Fiecare se apucă de acest sport din diferite motive: unii ca să fie la modă, alţii vor să impresioneze, sau poate de curiozitate, la început nu prea poţi să ştii de ce vrei să faci acest lucru mai ales dacă nu eşti informat şi nu stii filosofia din spatele acestui aparent sport. (Diferenţa dintre cei care vor să fie la modă, cei care fac pentru impresie şi cei cărora cu adevărat le place acest lucru se va vedea în timp: prima categorie cel mai probabil îşi va încheia această carieră accidentându-se, alţii îşi vor da seama că nu asta vor să facă toată viaţa iar pentru unii va deveni un adevărat mod de viaţă.). Eu am văzut pe Discovery, în 2003, documentarul „Jump London” şi am rămas plăcut impresionat, mă atrăgea, dar nu credeam că voi putea face vreodată aşa ceva. Un an mai târziu, mă cheamă un coleg să-l ajut cu ceva. Nu mi-a spus despre ce e vorba; mă întâlnesc cu el, îmi dă o cameră video şi îmi spune „filmează-mă”. Când am văzut ce face, nu m-am putut abţine… i-am zis „hai să căutăm pe altcineva să filmeze că vreau şi eu să încerc toate mişcările astea”. Am tot continuat să ies în fiecare zi cu acest coleg (Iulius Trifan, doresc să-i şi mulţumesc pe această cale), îmi doream să învăţ cât mai multe mişcări. La început a fost greu deoarece erau începuturile parkour-ului în România pe vremea aceea. Nu aveam cum să mă documentez. Iulius îmi tot arăta filmuleţe cu nişte tipi din Galaţi care făceau parkour cam de un an de zile; mă uitam uimit la felul cum se mişcau. Am făcut puţină cercetare pe internet şi am găsit un site „parkour.ro”, întreţinut de un băiat din Constanţa, cunoscut ca primul practicant de Parkour din România. Pe forumul acela erau câţiva băieţi din Bucureşti, Iaşi, printre care erau şi cei din Galaţi. Aşa am luat legătura cu ei, am stabilit să ne întâlnim, între timp am devenit prieteni foarte buni, şi am început să ieşim cu toţii la antrenamente. Am învăţat foarte multe de la aceştia, ei având un an de experienţă înaintea mea dar cu timpul am avut ce învăţa unii de la alţii.
Înainte să aflu de site şi forum, am făcut puţin timp de capul meu, dar după am început să mă documentez, erau câteva articole pe forum, mi-au mai dat şi băieţii nişte sfaturi şi aşa am pornit pe drumul cel bun.
Şi acum revenind la întrebare – am cam deviat de la subiect – fiecare are povestea lui de început. Nebunie? Nu ştiu dacă îţi trebuie ca să practici parkour, trebuie doar să-ţi placă mişcarea, sportul, să doreşti să duci o viaţă sănătoasă. Curajul, puterea, agilitatea le dobândeşti prin foarte mult antrenament. Cine se documentează, află că, înainte de a începe să practice parkour, are nevoie de foarte multă condiţionare. Trebuie să-ţi întăreşti corpul, să fii pregătit, antrenat să rezişti la diverse şocuri. După această perioadă de condiţionare poţi începe să te antrenezi la tehnică.
Citez din filmuleţul Discovery: „Parkour nu este un sport extrem, decât pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba”. Ok, eu sunt unul dintre ei. Despre ce este vorba? Din ce am văzut, pare destul de periculos.
Din exterior, da, pare periculos. Şi este periculos dacă te arunci cu capul înainte fără să te documentezi. De aceea parkour nu este un simplu sport, se doreşte a fi considerat un „sport complet” atât prin multitudinea de tehnici fizice pe care le dezvoltă continuu, cât şi prin setul de tehnici mentale pe care le inspiră practicanţilor ei. Parkour cere şi se foloseşte de toate capacităţile fizice ale corpului uman, iar în acelaşi timp necesită o apreciere continuă: aprecierea distanţelor, a propriilor limite şi APRECIEREA RISCURILOR. Trebuie să ştii dacă eşti pregătit pentru a-ţi depăşi limitele sau trebuie să te mai antrenezi la cele deja existente. Nu te trezeşti pe marginea unei prăpastii că vrei să ajungi pe partea cealaltă dacă nu eşti pregătit pentru acest lucru. Atunci când faci un lucru de genul acesta trebuie să ştii că eşti pregătit din toate punctele de vedere pentru asta. Ca să ajungi sus şi să rămâi acolo, trebuie să porneşti de jos şi să treci prin toate etapele, treptat, cu răbdare. Evoluţia se face în timp. Dacă porneşti de sus, vei ajunge jos foarte repede şi acolo vei rămâne. (Un avertisment! De aceea neatenţii, cei care se încred prea mult în abilităţile lor fizice şi nu iau în calcul riscurile, sunt de multe ori treziţi la realitate printr-un şoc puternic, accidentându-se sau mai grav. În parkour, ideal este să combini fizicul cu psihicul, forţa cu controlul. Este ridicol să cauţi libertatea şi să ajungi într-un scaun cu rotile.).
Ce te-a motivat să continui? Presupun că mulţi au renunţat pe parcurs.
Partea cu motivaţia este altă poveste. La început cu toţii suntem entuziasmaţi, vrem să învăţăm cât mai multe, să explorăm oraşul, să ne facem cât mai mulţi prieteni, dar după o anumită perioadă lucrurile acestea vor dispărea, odată cu ele şi motivaţia şi te întrebi „acum ce fac?”. Unii nu sunt atât de puternici încât să continue, însă cei pentru care parkour a devenit deja un mod de viaţă vor găsi întotdeauna soluţii. Cu toţii avem anumite perioade când suntem mai vulnerabili din acest punct de vedere: ba că s-a mai lăsat un prieten, ba că te antrenezi de 6 ani şi ai explorat tot ceea ce se putea explora în oraşul în care locuieşti, dar trebuie să fii deschis la orice, să dai frau liber imaginaţiei şi vei găsi întotdeauna locuri noi – acolo unde nici tu te aşteptai – sau chiar mişcări noi. În fiecare an se organizează o întâlnire naţională, organizată de staff-ul comunităţii oficiale de parkour din România (traceurs.ro / alcătuit din unii dintre cei mai vechi practicanţi din ţară, dintre care mă simt onorat să fac şi eu parte), cu toţi traceurii din ţară într-un oraş diferit, unde noi, cei din staff, ajutăm începătorii, le dăm diverse sfaturi. Pot spune că întotdeauna este o experienţă diferită şi plăcută; fac schimb de experienţă cu ceilalţi traceuri din ţară, cunosc oameni şi îmi fac prieteni noi, mă antrenez într-un oraş diferit cu obstacole noi, toate acestea fiind o parte din lucrurile care mă ţin motivat. Un alt lucru interesant, care mă motivează dar mă şi ajută, este acela că fiind nervos, supărat din diverse motive, atunci când ies la antrenament uit absolut de toate problemele pe care le am şi îmi descarc nervii într-un mod constructiv.
Mai este şi senzatia aceea de a fi unic, de a fi diferit din cei din jur, lucrul acesta mă motivează atunci când un prieten se lasă sau când aud diverse comentarii supărătoare. Nu mă deranjează deloc când cineva, care nu gândeşte în afara cutiei şi nu încearcă să găsească o explicaţie pentru ceea ce fac, comentează pur şi simplu. La început, dădeam atenţie unor astfel de comentarii şi chiar mă simţeam stânjenit, dar cu timpul am învăţat să le accept.
Alt lucru care mă motivează este şi acela că doresc să-mi aflu limitele şi să le depăşesc constant. Îmi place să-mi cunosc corpul şi să am controlul asupra lui. E ca şi cum, până să aflu de parkour, corpul meu era setat pe pilot automat dar am aflat că-l pot pilota chiar eu.
Când practici parkour, se poate vorbi de „obstacole de netrecut”?
Cel mai mare obstacol/duşman întâlnit în parkour este propria minte. Teoretic şi practic, nici un obstacol fizic nu este de netrecut deoarece, cum spuneam, parkour înseamnă calea cea mai rapidă de a depăşi un obstacol cu economie cât mai mare de energie. Aşadar chiar dacă întâlneşti un obstacol, care în momentul respectiv este mai eficient să-l ocoleşti, îl ocoleşti. În concluzie, obstacolele fizice pot fi toate depăşite, rămânând singurul şi cel mai dificil de lucrat, propria minte. Este dificil de lucrat cu ea deoarece este foarte complexă. De exemplu mie îmi este frică de înălţime, şi cu greu am reuşit să depăşesc această frică prin foarte multă meditaţie şi exerciţii practice, nu în totalitate, dar să spunem că în proporţie de 80%. Fiecare are propriile lui frici pe care trebuie să le depăşească prin antrenament. Sunt momente când eşti pregătit fizic şi psihic pentru a face o mişcare dar ceva te opreşte; intervine subconştientul, frica, „protecţia naturală” a organismului, să-i spunem aşa, iar în acel moment trebuie să-ţi convingi subconştientul că totul e bine, să fie o „muncă în echipă”. De exemplu mi-a luat un an de zile să fac o săritură: mă duceam în fiecare zi acolo şi îmi spuneam „sunt pregătit pentru asta” dar ceva mă oprea… subconştientul ştia că nu sunt pregătit şi că mai am nevoie de antrenament pentru a face acea săritură; tot aşa un an de zile până într-o zi, când m-am dus acolo şi nu am mai avut absolut nici o frică şi nu m-a mai oprit nimic să sar.
Povesteşte-ne puţin cum a fost în Lisses, Franţa.
Lisses a fost prima şi cea mai complexă experienţă pe care am trăit-o. Cum am ajuns acolo? Păi vorbeam de ceva vreme cu câţiva prieteni din staff, şi tot spuneam că ar fi minunat să ajungem acolo, unde a pornit totul. Ideea exista, dar cu iniţiativa mai greu, până într-o zi când i-am auzit că sunt hotărâţi să meargă. Atunci mi-am spus „asta e, trebuie să fac orice pentru a merge cu ei”… M-am angajat în vara respectivă la o firmă de grădinărit şi am strâns banii necesari. Anul următor, în aprilie, am plecat în Lisses, mecca traceurilor. Era prima dată când ieşeam din ţară, totul avea să fie nou şi diferit. Acolo ne-am cazat la un hotel, în mijlocul tuturor locurilor de antrenament, unde sunt cazaţi constant traceuri din toată lumea. Am dat acolo peste traceuri din Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Franţa, deci vă daţi seama ce experienţă. Ne-am antrenat cu ei, am văzut că locurile de acolo diferă foarte mult de cele văzute în filme. Unele erau mai grele (mari), altele mai accesibile. Am avut ocazia să urcăm şi pe monumentul de la „Dame du Lac”, unde am descoperit cât de mare e frica mea de înălţimi deoarece nu am putut ajunge până sus. M-am întors de acolo foarte motivat şi cu lecţii noi, am descoperit că parkour este o călătorie continuă în care întotdeauna ai ceva nou de învăţat.
În „Journey through life” afirmai că mereu trebuie să cauţi locuri noi, să cauţi provocarea. Unde visezi să practici parkour?
Deocamdată nu am fost decât în Franţa, Italia şi Londra. Dintre toate aceste locuri mi-aş dori să locuiesc în Londra… nu numai pentru locurile foarte complexe şi numeroase, ci şi pentru mentalitatea deschisă la nou. Plus că acolo sunt foarte mulţi practicanţi de parkour şi nu te poţi plânge vreodată că nu ai cu cine să te antrenezi.