Antrenorul formaţiei Rapid Bucureşti, Răzvan Lucescu, afirmă, într-un interviu pentru romanialibera.ro, că doar pasiunea pentru fotbal îl ţine pe bancă. Însă, cum nu întrevede o retragere din activitate în viitorul apropiat, Răzvan Lucescu arată că este foarte implicat în fenomen. Nu a uitat experienţa de la „naţională”, dar precizează că nu regretă nimic. De asemenea, vorbeşte despre marile lipsuri din sportul românesc şi face o analiză intresantă: „Ca performanţe, doar Cristi Chivu poate fi considerat peste Gheorghe Hagi”.
Plecând de la impresiile pe care vi le-a făcut meciul România – Belarus, cum întrevedeţi următorii ani pentru echipa naţională?
Răzvan Lucescu: Mie îmi este foarte greu să vorbesc despre meciul ăsta pentru că sunt destul de aproape de despărţirea mea de echipa naţională, o perioadă dificilă, cu foarte multe polemici, atacuri şi reproşuri nefondate, mai ales pe tema întineririi lotului. Constat însă că echipa din meciul cu Belarus a avut jucători foarte maturi, în jurul vârstei de 30 de ani sau peste 30 de ani, ceea ce mi se pare corect. Totuşi, îmi pun şi eu o întrebare: întinerirea „naţionalei” unde este? Dar, repet, Victor Piţurcă a făcut foarte bine să convoace jucătorii în formă. Despre joc nu vreau să comentez. Pot însă să remarc evoluţia foarte bună a lui Sânmărtean, ştiinţa poziţionării în careu a lui Mutu şi pe acest Gabi Torje, care demonstrează că este un jucător de mare perspectivă.
„Educaţia nu înseamnă doar să spui ‘Bună ziua!’ ”
Deci ar fi soluţii pentru a spera că lucrurile se vor îmbunătăţi poate chiar în următoarea campanie de calificare?
R.L.: Talente există în România şi probabil că vor mai exista. Problema noastră este aceea a mentalităţii, a unei educaţii profunde care se formează începând de acasă, din familie. Şi nu mă refer doar la a şti să spui „Bună ziua!” şi a lăsa o doamnă să intre înaintea ta pe uşă! Mă refer la ce înseamnă să fii cu adevărat profesionist, la a avea o încredere mare în talentul şi capacităţile tale. Sportul e important pentru că ajută tinerii să se îndrepte dinspre zonele cel puţin dubioase către o viaţă sănătoasă. În anii ’90, turcii au considerat că este necesar să investească în sport tocmai pentru că erau foarte multe frământări în societatea lor şi voiau să canalizeze energiile negative într-un loc unde era control foarte mare. Şi au investit foarte mult în fotbal, iar fotbalul a crescut. Au ajuns să termine pe locul trei la CM 2002, au câştigat Cupa UEFA şi Supercupa Europei cu Galatasaray şi au ajuns să atingă sferturile de finală în Liga Campionilor. Să ne uităm şi la ce se întâmplă şi în Spania, unde există o cultură pentru sport, iar spaniolii sunt un popor sportiv.
„România nu are o cultură a fotbalului”
Vorbiţi de cultura sportului în general. În România pare să existe însă numai o cultură a fotbalului…
R.L.: Eu nu cred că este o cultură a fotbalului aici! Din punctul meu de vedere este mai degrabă un interes de business. O cultură presupune foarte multe: informaţii, pricepere, analize şi o înţelegere foarte corectă. La noi nu există aşa ceva! În România, subiectul fotbal se foloseşte strict pentru a fi vândut. Asta se întâmplă şi pentru că la începutul anilor ’90 nu existau oameni de afaceri în România care să aibă în spate afaceri construite în timp. Nu s-a făcut nimic solid şi, din această cauză, cei mai mulţi dintre oamenii care investesc în fotbal şi în prezent nu au răbdare să construiască, ci vor să obţină bani rapid.
„Mutu pare înnebunit după rezultate”
Să ne întoarcem la subiectul „naţionalei”. Cât îl mai vedeţi pe Adrian Mutu ajutând prima reprezentativă în felul în care a făcut-o în meciurile recente cu Bosnia şi Belarus?
R.L.: Nu ştiu, e greu de spus. El oricum a obţinut prea puţin de la talentul şi valoarea pe care le-a avut. Probabil că dacă ar fi avut un alt comportament ar fi câştigat mult mai mult. A pierdut însă un an şi jumătate cu suspendările. Depinde de cum vede această ultimă parte a carierei lui. El face 33 de ani în ianuarie şi se îndreaptă spre finalul activităţii de fotbalist. E posibil să fie înnebunit după rezultate. Chiar citeam un interviu acordat de el pentru un ziar din Italia în care spunea că a marcat foarte multe goluri, dar că regretă că nu a obţinut trofee.
„O comparaţie între Mutu şi Hagi ar fi greşită”
Puteţi din puncul acesta de vedere să-l comparaţi pe Mutu cu Hagi? Am citit recent un articol care constata într-adevăr că, spre deosebire de Mutu, Hagi a marcat într-adevăr multe goluri în momente importante….
R.L.: Un fotbalist este complet atunci când obţine şi performanţe. Iar Hagi a obţinut indiscutabil performanţe deosebite: campionate, Cupa UEFA, Supercupa Europei, a ajuns de foarte multe ori la turneele finale. Cred că peste Hagi îl putem considera doar pe Chivu, care are în palmares Liga Campionilor, Supercupa Europei şi Cupa Mondială a Cluburilor. Altfel, Hagi, Mutu şi Chivu sunt jucători foarte diferiţi Cred că o comparaţie între Mutu şi Hagi ar fi greşită, dar Hagi rămâne Hagi.
„Nu regret nimic”
Nu vă pare rău că aţi plecat de la echipa naţională după victoria cu Bosnia, care păstra şanse de calificare la CE 2012? Mulţi suporterii au rămas nelămuriţi după decizia dumneavoastră.
R.L.: N-aveţi de ce să fiţi nelămuriţi pentru că, până la urmă, eu am stat acolo în toată vâltoarea aceea. Au fost nişte interese pe care nu mai vreau să le discut pentru că a trecut deja timpul. Nu am creat eu acea stare de confuzie. A fost o perioadă din viaţa mea din care am avut foarte multe de învăţat, iar acum nu am niciun regret.
Presupun că nu regretaţi nici că v-aţi întors la Rapid. Sunteţi mulţumit de consistenţa lotului avut la dipoziţie?
R.L.: Ţinând cont şi de aspectul financiar, prefer să existe o stabilitate, să se poată plăti contractele existente pentru a nu apărea discuţii. În momentul în care apar discuţiile legate de bani pot să se creeze fisuri şi să se piardă absolut totul. Deci nu ne putem permite să avem 25 de jucători în condiţii ideale.
” ‘Zgârcenia’ lui Copos e altă discuţie”
Totuşi, zgârcenia patronului George Copos a ajuns deja proverbială…
R.L.: Este o situaţie de criză şi nu e simplu pentru nimeni. În ţară sunt puţin echipe care au investit în ultimul an: CFR Cluj, Steaua, Vaslui şi Astra Ploeişti. Eu cred că un club trebuie să ştie să se gestioneze. Rapid a obţinut bani datorită clasării din campionatul trecut, acum mai ia bani pentru că s-a calificat în Europa League. Situaţia bugetară e echilibrată. Dar dacă dă sau nu domnul Copos bani de transfer este o altă discuţie.
Să vorbim puţin despre profilul dumneavoastră ca atrenor. Cum v-aţi descrie?
R.L.: Sunt de părere că o echipă trebuie să fie foarte echilibrată. Sigur că mie îmi place jocul ofensiv, să am posesia, să domin prin acest lucru, dar în niciun caz nu las la voia întâmplării faza defensivă. Îmi place să fac un pressing foarte avansat şi foarte agresiv. Uneori am reuşit, alteori nu. Timpul nu a fost suficient la Rapid în acest mandat. Facem un pressing bun, dar mai jos în teren decât îmi doresc eu. Însă pentru asta e nevoie de automatisme şi încredere. Ca sisteme de joc am jucat 4-4-2 şi 4-4-1-1, iar acum jucăm 4-3-3. Dar lucrurile depind, într-adevăr, de calităţile jucătorilor.
Acum că aţi avut şi un mandat de selecţioner v-aţi vedea mai potrivit la un club sau la o „naţională”?
R.L.: Sunt meserii total diferite. La echipa naţională eşti la mâna altor antrenori, a unor situaţii, a unor conjuncturi. Răspunderea este enormă, dar controlul este foarte mic – 30% sau mai puţin. La echipa de club ai posibilitatea să fii zi de zi pe teren cu jucătorii, să discuţi cu ei, să-ţi transmiţi ideile şi să creşti un grup.
„Nu sunt un antrenor defensiv”
V-am întrebat de aceste diferenţe gândidu-mă la criticile pe care le-aţi primit după deplasarea din Bosnia. A fost acea repriză a doua despre care foarte mulţi suporteri spun că aţi abordat-o mult prea defensiv pentru că, de fapt, dumneavoastră aţi fi un antrenor prea defensiv…
R.L.: E interesant, e o părere intenţionat lansată aşa, dar în niciun caz nu e aşa cum aţi spus. În Bosnia, tot ceea ce-am pregătit noi în acele trei zile s-a compromis: Chivu s-a accidentat şi Mutu şi Săpunaru nu s-au antrenat normal. Apoi au fost şi condiţiile de la faţa locului, a fost şi forţa Bosniei şi, poate, au fost şi temerile unor jucători. În Giuleşti s-a întâmplat însă altfel: acelaşi antrenor, aceeaşi idee „defensivă”, un 3-0 cu un penalty ratat şi alte 5-6 ocazii mari. Am avut în Giuleşti un pressing avansat şi o agresivitate mare. Fotbalul este judecat în final în funcţie de rezultat sau de unii care vorbesc foarte mult pentru că au un anumit interes. Eu cred că o echipă trebuie să aibă mare echilibru: să ştie ce să facă în posesie şi ce să facă atunci când pierde mingea. În Belarus am făcut 0-0 şi am avut 5 ocazii în faţa unei echipe care tocmai bătuse la Paris. Nu am luat gol, dar nu pentru că am jucat defensiv. Cu Albania acasă am avut mingea la doi metri de linia porţii lor în secunda 30 şi apoi alte 3-4 situaţii mari. Dar am primit un gol în minutul 88 în urma unei lovituri libere de la 40 de metri aruncate în careu, unde aveam jucători cu experienţă – Tamaş, Rădoi, Lobonţ. A fost să fie gol. Dar nu putem discuta despre o echipă defensivă. Sunt situaţii foarte diverse. Am trăit şi la Paris două meciuri tari. Unul a fost 1-1. Am încercat atunci să stăm sus şi să pasăm când avem mingea. În cinci minute ne-au împins până când n-am mai ieşit din preajma careului nostru. Acolo am avut umilinţă şi ne-am bătut pentru fiecare minge în faţa unor adversari de mare valoare şi mare talent. Însă în a doua repriză am urcat şi am marcat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în jocul din Franţa din această campanie: au venit foarte mult peste noi în prima repriză, dar în partea a doua au obosit şi noi am avut bară în minutul 75, la 0-0; în final, când toată lumea credea că se termină la egalitate, a venit acel gol din offsaid.
„Mi-ar plăcea să citesc toată ziua”
Aveţi o echipă pe care aţi dori să o antrenaţi?
R.L.: Nu gândesc aşa. Da, mi-aş dori să antrenez în străinătate la un moment dat. Dar îţi mai spun ceva: pasiunea mea este mare şi asta contează cel mai mult pentru mine. Dar dacă ar dispărea această pasiune, nu ştiu din ce motiv, cred că m-aş opri a doua zi.
Dar ce v-aţi vedea făcând dacă n-aţi mai antrena?
R.L.: Mi-ar plăcea să stau într-un fotoliu şi să citesc de dimineaţă până seara.
