În mod paradoxal, românii fie se cred buricul pământului, fie ultima naţiune de pe planetă, fie cel mai ospitalier popor, care şi-ar da şi cămaşa de pe el unui musafir, fie cel mai ţepar neam care nu ştie cum să-l fraierească mai bine pe bietul străin ajuns printr-un mare nenoroc pe meleagurile noastre.
Poate că suntem câte puţin din amândouă. Şi cu toate acestea s-au găsit unii care după ce au venit mai întâi ca turişti, care au fost de bună seamă ţepuiţi de vreun românaş şmecher, au decis să rămână pentru totdeauna la noi.
Mărturiile unora dintre aceşti români de adopţie se găsesc în cartea „Mai români decât româniii? De ce se îndrăgostesc străinii de România“, coordonată de Sandra Pralong, şi publicată de editura Polirom, volum care va fi lansat astăzi la ora 18.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
În „Mai români decît românii“ străini celebri pentru realizările lor sau alţii, mai puţin cunoscuţi publicului larg, povestesc cum au ajuns în România şi de ce nu mai vor să o părăsească. Sandra Pralong se întreabă în prefaţa cărţii: „ De ce se îndrăgostesc străinii de România şi românii, nu ? Oare ce văd alţii în noi – şi în ţara noastră –, iar noi nu ştim să dibuim; care este «acel ceva» în faţa căruia noi sîntem orbi, dar pe care ceilalţi îl percep şi‑l apreciază ? În esenţă, despre acest lucru simplu este cartea: despre motivele pentru care putem iubi România”.
Iată ce spune un român mai români decât mulţi dintre noi, faimosul doctor Raed Arafat despre relaţia lui cu ţara noastră: „Înainte să ajung în România eram un simplu elev la şcoală în Siria, nimic mai mult, dar eram foarte implicat în voluntariat, îmi plăcea partea de prim ajutor, lucram cu pompierii la şcoală, aveam o formă de echipă de urgenţă voluntară.
Nu ştiam nimic despre România înainte să vin, pentru mine era doar o ţară care avea locuri (cu taxă) la facultate pentru studenţi străini. Eu am aplicat în mai multe locuri, România a fost printre primele care au răspuns, iniţial pentru Politehnică. Nu era vorba să primesc vreo bursă, ci doar, contra unei taxe de studii, care urma să fie plătită de părinţi, am venit să studiez aici – am schimbat Politehnica cu Medicina şi am rămas în România.
Eram foarte tânăr, aveam doar 16 ani şi jumătate când am ajuns în România şi ştiam despre ea doar că e o ţară comunistă şi că nu e uşor. Am avut însă informaţii că arată frumos – am avut nişte verişoare care au venit în România în vizită şi care au rămas foarte impresionate. Dar ele au fost înaintea începerii programului de economisire masivă şi de tăieri făcut de Ceauşescu, un program care a început chiar la venirea mea în România, la începutul anilor ’80. Verişoarele mele au venit în anii ’70 şi chiar au lăudat România ca fiind ţara frumuseţii. (…)Cu toate astea, când am ajuns, am fost şocat. Nu era uşor să vii singur la 16 ani şi jumătate. Era greu să găseşti inclusiv un taxi să te ia. Era greu să te înţelegi, aveam doar o adresă la care trebuia să merg, şi anume cea a căminului de la Agronomie, unde, am descoperit ulterior, condiţiile nu erau foarte bune.
Eu am venit prin ’81, cu avionul, singur. Prima impresie a fost că un şofer m‑a păcălit şi mi‑a luat 50 de dolari pentru drumul de la Otopeni până în Bucureşti. Nu o uit, căci asta a fost prima păţanie a mea.(…) În timpul Revoluţiei eram la Cluj şi am mers imediat voluntar la staţia de ambulanţă de acolo. Am lucrat ca voluntar pe ambulanţă vreo două‑trei zile, după ce s‑a terminat nebunia cu străinii care vin să atace. Îl aveam pe profesorul Aurel Kaufmann, care era un om foarte special, mentorul meu. Mergeam cu el să dăm ajutor, dar la un moment dat era o nebunie totală, pentru că se zvonea cum că au venit terorişti arabi să atace. Cine a trăit perioada de Revoluţie ştie.
A fost o perioadă în care pot spune că puţin, puţin, am participat la partea medicală pe partea de ambulanţă, mai ales că am plecat la câteva intervenţii în noapte, când se împuşca, iar situaţia era destul de stresantă.
Mie nu mi‑a venit să cred că trăiesc o revoluţie, mai ales când am auzit că Ceauşescu a plecat, cred că am avut aceeaşi bucurie pe care a avut‑o orice român. “
La rândul lui, Peter Hurley, un iubitor fanatic al Maramureşului, creatorul festivalului „Drumul lung spre cimitirul vesel“, povesteşte: „Pe mine m‑a captivat România chiar dinainte să ajung şi, de 18 ani, mă tot ţine în priză. Pe când, şi zic asta cu toată sinceritatea, nu ştiu cum m‑aş simţi ca român în România : pare o moştenire foarte dureroasă.
În primul rând, nu reuşesc să definesc România. Cu cât stau mai mult aici, cu atât îmi dau seama cât de puţin cunosc. România este o creaţie foarte complexă, o conjunctură a foarte multe consecinţe, una peste alta, de‑a lungul a foarte mulţi ani, o istorie bulversantă şi un destin aproape inimaginabil de dureros şi de nedrept, cel puţin pentru majoritatea românilor, ca să nu vorbesc despre aşa‑zisa elită. Uneori ai impresia că înţelegi, că e limpede, după care, într‑o frază auzită, se răsturneşte (sic !) căruţa şi nimic nu mai are sens, trebuie reconstruit altfel. Tocmai această complexitate face România, cred eu, aşa de neînţeles de alţii.
Un lucru e cert : „Românul este o fiinţă extrem de sociabilă”.
Nu sunt cuvintele mele, dar subscriu. Mi‑a zis asta omul de pază de la supermarketul OK, într‑o noapte târzie, aşteptând casiera. Înţelepciunea omului de rând.
În privinţa asta, şi nu numai, semănăm, irlandezii şi românii. E primul semn despre ceva care ne leagă, cred eu, dinainte să vorbim de frontiere, de când omul era păstor, din transhumanţă. Românul, ca irlandezul, de când îl ştim, a fost tot timpul „acasă”. Nu a vrut niciodată să stăpânească un alt popor. Nu a plecat în război ca să cucerească, să înrobească, niciodată. Nu ne stă în fire la niciunii. Pur şi simplu. Este inimaginabilă pentru mine ideea de român imperialist, român colonialist. La fel şi cu irlandezii. Spiritul ţăranului, dacă aş putea să‑l numesc aşa, este ceea ce ne defineşte. Această trăsătură pastorală, înrădăcinată adânc în ADN‑ul nostru, ne‑a făcut pe amândoi extrem de sociabili şi totodată aproape imposibil de provocat la agresiune, decât pentru un singur motiv, şi asta numai după mult timp, cel al nedreptăţii.
Poziţia noastră geografică ne‑a păcălit pe amândoi altfel: la noi, fiind o insulă la periferia Europei, am avut un singur vizitator în ultimii 800 de ani. Pe când la voi, cumva în mijlocul târgului, dar, în acelaşi timp, tot la periferia Europei, aţi avut un alt vizitator în fiecare generaţie. Fiecare a lăsat stratul lui cultural, social şi, bineînţeles, cicatrice. Ceea ce ne separă pe noi, români şi irlandezi, pare că e un ocean de imperialism, ale cărui efecte ne‑au conturat destinul şi trăsăturile umane. Fiecare experienţă ne‑a şlefuit, dar piatra din care suntem făcuţi este ceva care nu se poate schimba, pentru că noi am fost şi suntem acasă dinainte de a fi inventată hârtia pe care să scrie cineva că acest pământ este al lui, dinainte de a se fi inventat monede care poartă chipul Cezarului. Asta înseamnă veşnicie, şi cred că şi la asta se referă Lucian Blaga când a zis că „veşnicia s‑a născut la sat”.
La noi nu mai sunt sate. Avem locuri care au fost odată sate, concret ; şi le spunem sate în continuare. Dar nu mai sunt sate. De mult. Avem satul în forma lui postmodernă, dacă pot să zic aşa ; un fel de organism modificat genetic : arată ca un sat, e pitoresc, dar răzuieşti suprafaţa şi nu mai găseşti un sat. Nu mai are gust de sat.
Cred cu desăvârşire că tezaurul lui Decebal nu este de găsit la fundul unui lac de cianură. Este vie azi şi se găseşte în sat. Se găseşte în micul fermier care dă viaţă satului. Acest fenomen, care nu se mai găseşte în Occident, pare că nu mai are o valoare economică, poate pentru că nu plăteşte impozite. Dar la ei, la săteni, găseşti vie o conştiinţă care defineşte Europa, acest izvor de adevăr la care poţi să te duci când ţie sete, pe care occidentalii nu îl mai au. Din punctul ăsta de vedere România bate orice în Europa şi văd că e datoria noastră să îl preţuim. Pentru că, chiar dacă a rezistat de sute de ani, are şi el călcâiul lui Ahile : odată ruptă legătura vie, ea nu mai poate fi recuperată. Poţi doar să faci un fel de revivalism, un memorial. Cum facem noi în Irlanda.
Mai sunt multe alte motive pentru care trăiesc în România. Sunt câţiva ani bun de când am ajuns, aveam 26 de ani atunci, dar niciodată nu miam pus mie însumi întrebarea : „De ce trăiesc în România ?”. Pot să zic că nu mam plictisit vreodată aici. În România, chiar viaţa bate filmul. Am făcut multe greşeli, unele majore, şi îmi pare rău de ele. Miau trebuit mulţi ani ca să mă dezmeticesc din vâlva capitalismului, că un copil al capitalismul sunt şi eu. Dar nu mam plictisit o oră. Unele motive sunt personale şi private, altele sunt personale şi banale şi multe sunt universale şi indiscutabile.
România, pentru mine, este o enigmă care se dezvăluieşte (sic !) singură.“
