Gheorghe Florescu, scriitorul care a debutat la 64 de ani, a fost considerat revelaţia literară a anului 2008 după lansarea volumului „Confesiunile unui cafegiu”. Acum, Florescu scrie câteva cărţi cu subiecte „fierbinţi”, se luptă cu statul român şi cu un afacerist şi şi-a deschis o cafenea în buricul oraşului.
Gheorghe Florescu pregăteşte un al doilea volum de memorialistică, după „Confesiunile unui cafegiu”, una dintre cele mai bine vândute cărţi ale ultimilor ani. Volumul se va numi „Jurămânul unui cafegiu”, l-a început în ianuarie şi reuşeşte să scrie la calculator, cu mâna stângă, zilnic 20 de pagini. Între timp pregăteşte şi alte cărţi, a dat în judecată statul ca fost deţinut politic, dar şi pe un alt Florescu pentru că i-a furat marca de cafea şi a înregistrat-o la OSIM.
Are 66 de ani, o pensie de 666 lei – „dacă mi-o schimbă ar fi ceva formidabil” – şi nepoţi ce-i bucură bătrâneţea. Spune că vitalitatea i se trage de la cafea, pe care o bea de când se ştie. „În plus, să ştiţi că sunt babysitter. Mă scol dimineaţa la ora 5.00 să fac cafeaua şi mă ocup de nepoţica mea de 11 luni„. Îl puteţi găsi aproape zilnic la cafeneaua pe care şi-a deschis-o de curând lângă Piaţa Rosetti şi care poartă numele mărcii vedetă din cartea sa, Avedis.
„Am jurat că niciodată copiii mei nu vor muri de foame!”
Gheorghe Florescu scrie acum la „Jurământul unui cafegiu”, practic volumul doi din seria „Confesiunilor„. „Am început să-l scriu deja, am cam 200 de pagini, şi are la bază dosarul meu de Securitate, pe care l-am găsit, de fapt, în dosarul tatălui meu şi care cuprinde informaţii de pe vremea când am fost arestat la 15 ani.„ Scriitorul explică pentru România Liberă ce înseamnă „Jurământul unui cafegiu”: „Este, de fapt, un secret, jurământul meu depus în faţa statuii lui Stalin, în Herăstrăul de azi. Tocmai treceau Silviu Brucan şi cu Paul Segal de la Actualităţi, de la TVR. A fost un schimb de replici. M-au întrebat ce caut acolo şi le-am spus că îl salut pe Stalin, dar, de fapt, eu am depus un jurământ. Am jurat că niciodată copiii mei nu vor muri de foame! Şi eram puşti. Cred că aveam 12-13 ani, eram foarte mic. Atunci nu-i cunoşteam, habar nu aveam cine sunt”.
„Preţul gloriei”: de la Alexandru Rosetti la Bălăceanu-Stolnici
Un alt proiect la care lucrează scriitorul este „Preţul gloriei”: „M-am gândit să scriu o carte cu un profesor universitar de la ASE, Constantin Preda, deoarece a fost foarte bun prieten cu academicianul Alexandru Rosetti. Are informaţii foarte importante despre Rosetti, din mediul academic. Mâncau la Casa Universitarilor şi au avut timp să se cunoască altfel decât îl ştiam eu pe Rosetti. Constantin Preda mi-a dat partea dumnealui, deja e scrisă, şi eu am adăugat cam vreo 100 de pagini. Este vorba despre preţul pe care l-a plătit o serie întreagă de intelectuali de marcă, nu numai Rosetti”. Printre alte personalităţi care apar în acest volum sunt poetul Adrian Păunescu şi academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, despre care Florescu crede că „a avut în viaţa lui şi alte preocupări decât aceea de a se numi «Laurenţiu». Sunt convins că Stolnici a lucrat şi pentru democraţie, aşa că eu, personal, nu arunc cu piatra. Eu ştiu cine este şi nu cred că a lucrat pentru Securitate”.
„Amazoanele Securităţii”
Gheorghe Florescu mai are în lucru un al treilea proiect, „Amazoanele Securităţii”, carte care cel mai probabil va inflama spiritele în lumea politică, pentru că multe dintre personajele sale sunt persoane publice din România. „Am studiat o serie întreagă de aspecte ale folosirii femeilor în Securitate, la toate nivelurile. Această carte o scriu cu doctorul Radu Valentin. A fost şeful Laboratorului de Analiză a Spitalului Caritas, medic militar şi anticomunist total. Omul a avut informaţii de cel mai înalt grad şi va fi un personaj în cartea mea.” Cine erau de fapt, amazoanele? „Printre amazoane erau fete care făceau diverse prestări de servicii sexuale, dar multe dintre ele erau şi soţii de securişti. E vorba în special de soţiile neglijate. Nevestele ofiţerilor de Securitate erau neglijate de tembelii care le lăsau la discreţia contrainformaţiilor străine. Pentru că aceste femei erau disperate, iar ei îşi consumau energiile în alte părţi, în diferite case conspirative, de vânătoare şi în altă parte. Cel mai grav lucru care apare în cartea mea, cu date concrete, cu nume, va fi despre cum se recrutau fete şi băieţi minori„, explică Florescu.
Scriitorul susţine că are probe pentru afirmaţiile din cartea sa şi nu se teme de eventualele repercusiuni. „Când am plecat în Canada, în 2004, trebuie să mărturisesc că n-am putut să rezist ispitei să iau nişte documente cu mine. Am deja dovezile puse în altă parte. Sunt protejat, chiar dacă o să fie o tornadă. Sunt sume mari de bani în joc.” Aventura literară a lui Gheorghe Florescu nu se termină însă aici. În curând e posibil să fie republicat volumul „Confesiunile unui cafegiu„, integral şi adăugit, tot la Editura Humanitas, după cum mărturiseşte autorul.
Cafeneaua
În volumul „Confesiunile unui cafegiu”, personajul central al cărţii este cafeaua Avedis Carabelaian, după numele mentorului său armean. De la el a mai moştenit pendula din cafeneaua proaspăt deschisă pe strada Radu Cristian nr.6 din Bucureşti, un tablou, o oglindă veneţiană. „Mi le-a dăruit când a plecat în America. Mi-a spus: De câte ori bate pendula sau te uiţi în oglindă, să-ţi aduci aminte de mine”. În cafenea sunt saci lângă saci de cafea verde. „Am cafele rare, din Jamaica e cea mai bună, a doua din Hawaii, din Yemen, care este pe locul patru, am avut şi din Galapagos.”
Pe Gheorghe Florescu, cititorii îl pot găsi aproape zilnic la cafenea, ocupându-se îndeaproape de mersul lucrurilor:
„Vrem să facem programul în două ture de la 1 septembrie şi apoi poate să-l facem şi nonstop. Am clienţi foarte mulţi. Foarte mulţi intelectuali, toţi sunt consumatori de cafea. Balzac a consumat 50.000 de ceşti în viaţa lui. Bea zilnic multă cafea, la fel ca Jean Paul Sartre şi Picasso. Eu nu sunt Picasso, dar creez arome. Vreau să fac o cafea dumnezeiască.”
Florescu vrea ca vârstnicilor cu pensii sub 1.000 lei să le pună la dispoziţie cea mai bună cafea din lume la maximum 30 de lei kilogramul, iar nevăzătorilor care îi trec pragul să le ofere o cafea gratis.
Scriitorul şi-ar dori să lanseze Cafeaua Herta Müller, drept omagiu adus câştigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură. „M-am gândit la un omagiu deosebit, dar pentru acest lucru trebuie neapărat să o contactez pe doamna Herta Müller. M-am gândit la nişte reţete tradiţionale, foarte vechi, de preparare a cafelei.”
„Sunt încrezător în destinul meu şi în consumatorul român de cafea, care, cred eu, deocamdată are nevoie de mine. Când voi părăsi această lume, poate ajung în rai. Dar dacă, din cauza marilor mele păcate pe care le recunosc şi urmează să le recunosc în continuare, în scris, voi ajunge în iad sper să mi se dea un loc cât mai răcoros. Ştiaţi că dictatorii nu beau cafea? Cel puţin Stalin, Mao Tze Dun şi Hitler nu beau cafea. Poate doar Fidel Castro. Vreau să vă anunţ că în Cuba este cea mai bună cafea şi această cafea până pe 15 septembrie va veni şi la noi. Provine din munţii Siera Madre.” „Am 66 de ani împliniţi şi nu ştiu cât voi mai trăi, mă simt deja în prelungiri. Sunt conştient că mă aflu în prelungiri şi ăsta e un cadou din partea lui Dumnezeu, pentru că eu, atunci când am paralizat m-am rugat lui Dumnezeu să mă lase să-mi văd nepoţii. Şi m-a ajutat!”, conchide Gheorghe Florescu.
A rescris cartea de la 800 la 1000 de pagini
Gheorghe Florescu mărturiseşte că a fost la un pas ca acest prim volum să nu fi apărut niciodată: „Fata mea cea mare este scriitoare, scenaristă, Ana Valentina. Povestindu-i tot ce ştiu, ea mi-a spus: Pune mâna şi scrie. Dar eu nu credeam că interesează pe cineva. Zice: Pune mâna şi scrie, că mă interesează pe mine. Şi atunci, gândindu-mă că ea va scrie un scenariu sau va face un film cândva, m-am apucat de scris”. După ce a terminat manuscrisul primului volum, i l-a dat fiicei lui. „Aveam pe atunci cam vreo 800 de pagini, scrise de mână, cu mâna stângă. Un registru d-ală mare, cartonat. I-am lăsat manuscrisul în 2004, când am plecat în Canada, dar n-a putut să-l citească. A zis că nu l-a înţeles. În Canada am învăţat să scriu la calculator şi am ţinut un jurnal.” Aşa încât, s-a apucat să rescrie cartea la calculator, dar a ajuns la 1.000 de pagini. „Valentina fiind om de cultură mi-a zis că nu sunt Lev Tolstoi, nici măcar Dostoievski, şi că trebuie redus la 400-500 de pagini. Am zis: «Nici pomeneală, nu mai public nimic»„. Cu toate acestea, a reluat corvoada, au negociat numărul de pagini, au rescris şi corectat. Au urmat drumul la editură, contractul, alte tăieturi. „Când mi s-a arătat textul, am zis: «Scoate-l de acolo imediat, nu-l mai las, e măcelărit, nu-mi recunosc cartea». Am avut o discuţie şi am zis: «Ori rămâne stilul meu, eu ăsta sunt, eu sunt Don Quijote de România, eu sunt însă şi cu foarte multă influenţă de la Sancho Panza. Dacă nu mă lăsaţi aşa, cu umorul meu, cu felul meu de a scrie…»„. În alte câteva luni, cartea era pe piaţă. „După ce a ieşit cartea, eu nu am mai citit-o niciodată.”
