Agentul Daniel Duţescu, de la Spitalul-Penitenciar Jilava, i-a escortat, în anii ’90, pe majoritatea membrilor Comitetului Politic Executiv al CC la instanţele de judecată: Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Dincă ori generalul Stănculescu. La 23 de ani, l-a văzut prima dată pe Nicu Ceauşescu, la Jilava. Povesteşte că a crezut că era dictatorul. Recunoaşte că şi-a ales o meserie periculoasă, dar îi place şi în tonul lui se simte o undă de responsabilitate: „Eu am ales, eu o fac”.
De 19 ani, în fiecare dimineaţă, agentul-şef Escortă Daniel Duţescu ia drumul închisorii. Spitalul-Penitenciar Jilava. Are 43 de ani. E înalt, uşor grizonat şi bine făcut. „Născut şi crescut în Ferentari”, explică el. La prima vedere, ai spune că e un om aspru, mult prea călit de sistem. Dar ştie să strecoare câte o glumă, aşteptând să zâmbesc. Mi-a povestit, simplu şi dezinvolt, despre sistemul penitenciar din România, cum este să lucrezi cu persoanele private de libertate şi care sunt riscurile la care se supune în mod voluntar.
Nimeni nu mă arată cu degetul
Pentru deţinuţi, e întotdeaua „domnul agent”. Sau domnul Duţescu. „Contează respectul. Nu ne tutuim, nu ne spunem pe nume. Nu avem glume. De la glume, pleacă multe”, explică el.
S-a angajat la penitenciar în 1992. După ce a absolvit liceul, şi-a dorit să ajungă poliţist, dar avea şi actele depuse să emigreze în America, aşa că n-avea şanse prea mari la Academie. După armată şi o slujbă schimbată, şi-a zis să-şi încerce norocul la Jilava. „Am stat vreo şapte luni până m-au angajat, au venit şi m-au verificat pe acasă – să nu fi făcut puşcărie, ce părere aveau colegii de la fostul loc de muncă despre mine”.
Totuşi, explică Duţescu, felul în care se desfăşoară munca unui agent acum e mult diferită faţă de cum se făceau lucrurile în anii ’90. „E diferenţă ca de la cer la pământ faţă de cum făceam serviciul atunci şi acum. Noi am învăţat şi am furat meserie de la cei bătrâni şi am avut ce învăţa. Cu toate că ei erau crescuţi pe vremea aia a lui Ceauşescu. Atunci, era un agent la 100 deţinuţi, numai cu capul în jos stăteau, se întorceau cu faţa la perete când vedeau ofiţerul. Acum, nu mai e aşa. Acum, lucrăm altfel”.
Datoria, înainte de toate, îi spun eu când îmi povesteşte cum şi-a escortat unchiul în penitenciar, după ce l-a înjunghiat pe unul din fraţii lui. „Ce puteam să-i fac? M-am uitat la el cu dispreţ. Şi ce era în sufletul meu? I-am făcut transferul de aici. Ăsta e serviciul meu. Sunt plătit de toată lumea pentru treaba asta, din bani publici. Şi nimeni nu m-arată cu degetul, în 20 de ani de puşcărie. La orice deţinut aţi merge şi aţi vorbi cu el, nu m-arată cu degetul”, spune Duţescu, luându-şi o mină serioasă.
Escortarea înseamnă însoţirea persoanelor private de libertate de la ieşirea din penitenciar până la tribunal, spitale sau alte penitenciare. „Noi trebuie să-l luăm de aici şi să-l ducem acolo întreg şi nevătămat. Asta e datoria noastră. Datoria mea e pentru viaţa lui. Când l-ai scos din penitenciar, eşti responsabil pentru ce i se poate întâmpla lui. Ţie? Tu îţi faci treaba, ţie ţi se putea întâmpla. Dar lui?”, spune agentul, privindu-mă în ochi.
„Am trăit şi revolte, am şi dormit pe-aici. Eu cred că, din 19 ani, zece i-am petrecut numai aici, adică am zece ani executaţi, asta e vorba noastră”, explică zâmbind.
Dom’ne, mă mangleşti
„A fost o revoltă, când s-au tăiat (e vorba de revolta de la Jilava, din 1997, n.r). Am intervenit cum trebuia să intervii, cum se face. Protejaţi şi noi cu ce am avut, trebuia să intervii, nu puteai să-i laşi aşa, să arunce cu margarină în noi, să arunce cu cioburi, cum l-au lovit pe un coleg, în barbă şi altele”.
Dintre experienţele lui cu deţinuţii, ne povesteşte despre un bărbat care şi-a tăiat o ureche, a înmuiat-o în sare şi şi-a mâncat-o şi despre un altul care şi-a tăiat rotula. Totuşi, Daniel Duţescu precizează „sunt oameni, au şi dureri, au şi plăceri, nu noi suntem sus. Noi trebuie să îi aducem unde trebuie. Sunt unii care înţeleg ceva şi sunt alţii care n-au nici o treabă. Cu unii nu se poate discuta. Când îi spun ce e bine, îmi zice: „Dom’ne, mă mangleşti. Mă mangleşti mult pe mine, mata”. Bine, atunci fă tu cum crezi că e bine. Şi sigur face o boacănă”.
Despre Victor Athanasie Stănculescu: „E un general adevărat”
De-a lungul timpului, i-a escortat pe foştii membri ai Comitetului Politic Executiv al CC la instanţele judecătoreşti- Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Dincă, generalul Stănculescu. „Se poartă şi sunt la fel ca toţi ceilalţi. Sunt deţinuţi”, îi explică Daniel Duţescu colegei mele.
Când l-a văzut pe Nicu Ceauşescu la Jilava, avea 23 de ani. Îşi aminteşte că i s-a părut că-l vede pe Nicolae.
Despre generalul Stănculescu, agentul spune că „e un om deosebit, se vede pe el. Face puşcărie la fel ca toţi ceilalţi, în aceleaşi condiţii. Nu face nimic în plus faţă de ce fac ceilalţi. E un general adevărat, nu ai probleme cu el”.
De-abia aşteaptă să-ţi fie frică, te simte
„E un joc de-a şoarecele şi pisica. Şi ei sunt deştepţi, dar şi noi… Noi le luăm (obiectele interzise, n.r.), ei le bagă. Avem şi noi stilul nostru”, precizează Duţescu. Printre lucrurile pe care le-au găsit agenţii, de-a lungul timpului, au fost conservele ambalate din fabrică cu alcool în ele.
„Avem bucătăria noastră. În spital, sunt toate categoriile de deţinuţi – periculoşi, vieţaşi, pentru că se îmbolnăvesc şi vin aici. Nu e ca într-un penitenciar normal, să ştim că sunt toţi la fel. Am venit aici, ne facem meseria”, spune Duţescu, explicând că frica nu are ce să caute într-o astfel de carieră.
„Gândiţi-vă: să pleci cu el în oraş şi să-ţi fie frică. De-abia aşteaptă să-ţi fie frică, te simte”. Contează mult cum te prezinţi în faţa deţinuţilor: cum te îmbraci, cum miroşi, cine eşti. „Trebuie să mă uit la el, să-l văd şi să-l simt. Şi ştiu ce poate şi ce vrea. Şi mă uit în ochii lui. El, câteodată, îi lasă în jos”.
În penitenciarele româneşti, se întâmplă de multe ori ca oamenii cu o condiţie precară să aleagă să stea închişi iarna, pentru că n-au unde să meargă acasă, aşa cum relevă rapoarte ale ONG-urilor. „Ce faci, mă?’ ‘ Păi mi-era dor de voi!’ ‘Eu înţeleg, băiatu’, că ţi-era dor de noi, dar să vii după două săptămâni? Mai stai şi tu puţin, să vezi care sunt frumuseţile vieţii de afară”, evocă el, zâmbind, o întâmplare.
Alţi deţinuţi, când îl întâlneau afară, îi dădeau bere din sticlele lor. Pe unul l-a găsit într-un cazan de gunoi. „Făcea, ‘te pup, te pup’. Îl ştiam din ’92. Şi afară le inspir respect. Vorbim de la om la om, dar fără glumiţe”.
Câteodată, agenţii trebuie să le vorbească deţinuţilor în argoul lor. „Ştiu şi câteva lucruri în ţigăneşte, aş vrea să ştiu mai multe, ca să ştiu ce vorbesc. Dar când mă înjură, ştiu. Şi îi atrag atenţia: vezi că m-ai înjurat. Se uită aşa, un pic stupefiat, dar nu ştie că eu sunt născut şi crescut în Ferentari„, spune amuzat.
Şi noi facem puşcărie
După părerea lui, cea mai grea meserie e cea în care munceşti cu omul. Şi, cu atât mai mult, cu cât e vorba de oameni privaţi de libertate. „E de două ori mai greu. Într-un fel, facem şi noi puşcărie”, explică Duţescu şi revine cu un exemplu: „Aveam un adjutant în şcoală, care mai zicea: „Hai,tată, să mai râdem, să mai glumim, să mai ieşim din anonimatul ăsta al puşcăriei”. Şi vedeţi că, câteodată, când mai ieşim noi, colegii, despre ce credeţi că se vorbeşte? Despre puşcărie”.
El explică cât este de important ca, atunci când ieşi pe poarta penitenciarului, să reuşeşti să te detaşezi de munca ta, pentru că „te plafonezi. Unii rămân aici cu gândul, cu totul”.
Rutina este lucrul cel mai periculos când lucrezi cu oameni privaţi de libertate. „Nu să-l laşi aşa, că zici că stă cuminte. Nu, aia e rutină. Şi-atunci, ţi-a găsit portiţa şi te-a lăsat cu ochii în soare. Gândiţi-vă ce înseamnă asta: anchetare pentru mine, dat afară… Dacă te simte lângă el, n-are cum. Dacă îmi simte suflarea în ceafă, n-are cum”.
Atenţia este vitală, la fel şi să rămâi calm. „Când pleci, să ştii ce să vorbeşti cu el, nu să ne înjurăm unul pe altul. Chiar dacă te înjură, lasă-l aşa, îi faci raport, îi atragi atenţia, îl pedepseşti conform legii”.
Despre colegii din domeniul Apărării, agentul spune că cei care lucrează în penitenciare nu sunt bine priviţi. „Şi unii colegi de la Poliţie ne văd diferit. Pe stradă, ne opreşte câte un poliţist de la circulaţie: ‘Colega…’ ‘Colega? Du-te, mă, nu eşti coleg cu mine!’. Când le explică situaţia, unii îi spun: „Dane, n-aş lucra acolo pentru nimic în lume”.
Cu civilii, e o altă poveste. „Un civil te vede îmbrăcat aşa, afară, şi te percepe altfel. Poate şi eu aş fi făcut la fel. Ca civil, poate aş fi spus: ‘Săracul de el, ia uite-l’ (despre deţinut,n.r). Nu, a făcut ceva, îşi execută pedeapsa, sub puterea unui mandat. Trebuie să facă ce i se spune”.
Graniţa dintre oamenii liberi şi cei privaţi de libertate e una subţire. „Oricare dintre noi poate să ajungă aici. Accident de maşină sau Doamne fereşte, altceva. Nu ştii ce”.
Cu un cuţit confecţionat dintr-o lingură, pa!
E conştient că şi-a ales o meserie periculoasă, însă i-a plăcut ceea ce face. Totuşi, i se pare o profesie dificilă, dar nu mai grea decât cea de miner: „Cel care ar putea să moară într-o mină şi eu, care aş putea să mor în următoarele secunde. Dintr-un cuţit confecţionat dintr-o lingură, dat bine, pa! La revedere!’.
Spune că „sistemul te face să fii aşa – şi bandit, şi precaut”, iar deprinderile dobândite în meseria lui îi influenţează viaţa de familie. Nu este autoritar, dar îi place să ştie cine sunt prietenii fiului său şi ce face.
Când va ieşi la pensie, vrea să plece în America, să se distreze. În timpul liber, pescuieşte şi face sport. E stelist. În tinereţe, a făcut box şi, câţiva ani, a antrenat juniori, printre care şi pe campionul Ion Ionuţ. Se consideră un om mulţumit şi crede că e important ca, în viaţă, să vezi şi lucrurile rele, ca să ştii „de ce să te fereşti”. Şi să rămâi optimist.
Mulţumiri colegei mele, Alexandra Jeles, precum şi directorului Mihai Apăvăloaei şi purtătoarei de cuvânt Daniela Popescu, de la SP Jilava, pentru disponibilitate.
