M-am îndrăgostit ireversibil de jazz în momentul când am ascultat prima oară Bitches Brew. Mă rog, de fapt de un anumit tip de jazz, având în vedere super-albumul despre care vorbim. Aveam un pic peste 20 de ani iar pasajul de bass al lui Dave Holland de pe uvertura Pharaoh’s Dance mi se părea o lume extraterestră care îmi vorbeşte direct mie.
Săgeţile pe care le trimitea apoi Miles Davis cu trompeta nu făceau decât să întregească acest peisaj marţian. Aceea, pentru mine, era Muzica.
A urmat apoi o înregistrare de pe To Be Continued, al chitaristului norvegian Terje Rypdal. Se numea Morning Lake şi pentru mine era pasul următor după Bitches Brew, ca şi cum cineva ar fi arătat modul în care se poate merge mai departe în jazz. Nu crezusem în viaţa mea că cineva poate să bată la tobe cum o făcea DeJohnette pe această piesă. Cât despre solo-urile abstracte, îngheţate, ale lui Rypdal, însoţite de vuietul ca de copac noduros al contrabassului lui Vitous, plus răspunsurile delicate ale pianului, îmi transportau pur şi simplu fiinţa spre zări neştiute, unde de exemplu literatura nu mă purtase niciodată.
A venit după aceea o vară, să fie 3 ani de atunci, în care am ajuns la Gărâna. Cap de afiş era Rypdal însuşi, deci iată că povestea mea cu jazzul intra într-o nouă etapă: zeii puteau fi văzuţi şi pe viu. În momentul când a început concertul însă, am încremenit. Bătrânul norvegian venise cu un baterist demonic pe nume Paolo Vinaccia, care mai că nu mânca din tobe, atât de hotărât şi de talentat era. Insist asupra numelui Vinaccia pentru că are de-a face cu povestea mea, drept care voi şi reveni la el în paragrafele următoare.
Înflăcărat, prin urmare, de universul muzical care îmi răsuna în creieri deja de câţiva ani, m-am (re)apucat eu însumi de muzică, pentru că mai avusesem o trupă când aveam 20 de ani. Prilejul de data aceasta a fost însă prietenul meu de-o viaţă Alex Tocilescu, recent repatriat în România, cu o poftă nebună de a-şi transpune poezia pe acorduri. Ce fel de acorduri, totuşi, asta era o problemă, pentru că eu mă pretam la un fusion destul de optzecist şi neîndemânatec din pricina tehnicii lacunare, iar el la acorduri simple de indie rock din acelaşi motiv. Ce a rezultat a fost trupa Aeroport şi hitul „Simona Ionescu”, care a ajuns pe locul 1 în topul Radio Guerrilla, fără ca lumea să bage de seamă însă că cea mai tare piesă a noastră era de fapt eponima „Aeroport”, unde reuşeam un solo de chitară de care nu mă crezusem în stare nicicând.
Dracula Bass Festival
Cam pe la finalul experienţei cu Aeroport, a apărut însă taică-miu cu o idee dezvoltată împreună cu câţiva prieteni de la Compania de administrare a domeniului Bran: un festival de bass care să se numească, cum altfel având în vedere castelul bătrânului conte, Dracula Bass. La început am fost destul de reticent la acest concept şi până spre final trebuie să recunosc că rezerva mea n-a făcut decât să crească. Mă întrebam pe cine ar putea interesa un concept de o asemenea nişă, cât despre recitalurile artiştilor români, în afară de Adi Manolovici, a cărui tehnică e pur şi simplu stelară, nu am reţinut mai nimic.
Asta era însă anul trecut. Anul acesta, fără ca eu să ştiu, se petrecuse un salt cuantic: line-up-ul era deja stabilit şi conţinea nişte nume atât de grele încât mă trecea cu fiori: Jack Bruce, creamerul străvechi, Anthony Jackson, Arild Andersen, Dominique Di Piazza şi nu în ultimul rând talentatul Decebal Bădilă. Suna deja altcumva, drept care, fără să ştiu când, impulsionat probabil de acel Bitches Brew pe care nu l-am putut uita niciodată, m-am trezit director executiv al acestui festival, ba chiar promoter: prietenul şi colegul meu de la Academia Caţavencu, Dan Mazilu, părea interesat de proiectul nostru nebun, drept care s-a decis să ne ajute.
Încet-încet, i-au urmat alţii: clubul Green Hours, cel atât de greu încercat în ultima perioadă, publicaţia în care citiţi aceste rânduri, postul public de radio, Grupul pentru dialog social, nenumărate alte publicaţii de specialitate şi magazine de instrumente, nume emblematice pentru jazzul românesc ca Marius Giura, Florian Lungu şi Mike Godoroja, plus agenţii de impresariat celebre, cum ar fi Montoya Music Agency din New York şi norvegienii Kalleklev Management. Mai rămânea, însă, desigur, o întrebare crucială: oare publicul avea să vină la un festival de bass sau spectatorii urmau să fim doar noi, cei care făcusem această idee să funcţioneze? Au fost suficiente câteva zeci de telefoane din provincie, ale unor oameni entuziasmaţi de numele pe care le aduceam, ca emoţiile să ni se mai risipească.
Sar peste alte detalii de organizare şi ajung direct la prima seară a festivalului, în Green Hours. Văzând aproape 250 de oameni fremătând în celebra curte a lui Voicu în aşteptarea concertului lui Arild Andersen, trebuie să recunosc că m-a încercat cumva un moment de mândrie. Apoi a urmat, desigur, recitalul lui Decebal Bădilă, un instrumentist atât de talentat încât prima grijă a oricărei municipalităţi din România ar trebui să fie aceea de a-i face statuie. Când pe scenă a urcat însă trio-ul lui Arild, am avut un şoc. Ca sosită dintr-un vis, din luminile reflectoarelor s-a întrupat incert o siluetă, care s-a concretizat mai apoi în persoana lui Paolo Vinaccia. Incredibil: bateristul care rupsese norma la Gărâna alături de Rypdal era acum pe scena unui festival organizat de mine!
Ce a urmat a fost o muzică din altă lume, unde tânărul saxofonist polonez Grzech Piotrowski, descoperirea vârstinicului Arild, a cântat într-un mod pe care l-aş numi dumnezeiesc. Concertul celor trei, de altfel, trio-ul Andersen-Vinaccia-Piotrowski a reprezentat pentru mine momentul culminant al celor patru zile ale festivalului nostru. Nimic din ce a urmat după aceea nu m-a impresionat la fel de mult, nici tehnica fabuloasă a lui Di Piazza, nici complexitatea intelectuală a lui Mats Eilertsen Skydive, ba nici chiar bassul cu 6 corzi al lui Anthony Jackson. Cât despre ceea ce s-a întâmplat în ziua imediat următoare acestui concert, mi-a dat de înţeles că, într-un fel sau altul, sunt hărăzit jazzului. Erau aşadar numai câteva ore de când decolase avionul lui Andersen Trio înapoi spre Oslo, când i-am trimis lui Paolo un mesaj pe Facebook, întrebându-l dacă a ajuns cu bine. Nu, sunt încă la München, mi-a răspuns el. Apoi, mesajul lui următor pot spune că mi-a schimbat viaţa: am cancer la pancreas şi nu ştiu cât voi mai trăi. Vrei să scrii povestea vieţii mele? Fireşte, i-am răspuns că da.
