După ce actorii au tăiat panglica vechiului Teatru Naţional din Iaşi, proaspăt renovat, cu o piesă scrisă de „patronul” edificiului, Vasile Alecsandri, a venit şi rândul celorlalţi „locatari” ai superbei clădiri să inaugureze sala. Astfel, Opera Naţională din Iaşi s-a mutat înapoi acasă şi a sărbătorit acest lucru în stil grandios, cu o montare magistrală a unui mare maestru: opera barocă „Indiile galante”, de Jean-Philippe Rameau, în regia unicului şi irepetabilului Andrei Şerban.
Deşi opera lui Rameau are o vârstă venerabilă, datând din anul 1735, în spectacolul lui Andrei Şerban ea pare surprinzător de modernă. Cu o coregrafie de secol XXI semnată de Blanca Li, o scenografie fabuloasă creată pentru Opera „Garnier” din Paris (unde în 2003 Andrei Şerban a pus în scenă pentru prima dată această operă) de Mariana Drăghici şi adaptată pentru montarea de la Iaşi de Carmencita Brojboiu şi, mai ales, cu o energie, cu o poftă de viaţă şi un chef nebun de joacă, această operă-balet de secol XVIII arată mai mult ca un music-hall ultramodern de pe Broadway.
Nu de puţine ori, spectatorilor le vine să se ridice de pe scaune şi să danseze ca la discotecă, se aplaudă frenetic aproape fiecare moment în parte şi se râde cu lacrimi ca la o comedie bună, deşi un astfel de „comportament” nu prea se poartă la Operă.
Eros dezlănţuit
Opera-balet a lui Rameau, după un libret de Louis Fuzelier, este dedicată dragostei, şi nu oricărui gen de dragoste, ci chiar amorului liber (un fel de program hippie avant la lettre). Amanţii sunt îmbiaţi încă din prolog de zeiţa Hebe să se dedea fără nici o grijă plăcerilor carnale, dar (şi aici intervine o lege nescrisă a amorezilor) să păstreze intact „misterul” iubirii şi secretul relaţiei („ca să nu ofensăm societatea mic-burgheză”, pare a spune Rameau).
Şi pentru ca „fariseii” să nu se simtă lezaţi în pudibonderia lor, amorul liber a fost „exportat” de compozitor tocmai la capătul lumii, păstrând astfel aparenţele (de parcă Franţa şi mai ales curtea ei ar fi fost complet străine de giumbuşlucurile erotice). Iubirea rupe deci lanţurile convenţiilor sociale şi se încoronează regină, dar nu în „pudica” Europă, ci în „Indiile galante”. În perioada marilor descoperiri geografice, „Indii” era denumirea generică pentru orice teritoriu îndepărtat colonizat de europeni relativ recent.
Aşa se face că amorul călătoreşte fără bilet de vapor şi ajunge nestingherit în Peru, unde are loc o aventură de neimaginat în epocă, şi anume o relaţie interrasială, un conchistador spaniol luându-şi de soaţă o prinţesă incaşă. De acolo porneşte înspre teritoriile stăpânite de otomani, face apoi un popas în Persia, ajungând în cele din urmă în Lumea Nouă, în America de Nord, la triburile de indieni „sălbatici”. Peste tot iubirea înmugureşte frenetic, şi nu doar în inimile oamenilor, căci până şi fluturii şi florile ajung să trăiască nişte „amoruri” pătimaşe. Eliberată de orice constrângeri, dragostea exploda în tot locul pentru ca, într-un final apoteotic, după cum era de aşteptat, să dea şi rod, pe scenă apărând din dosul unei uriaşe găini de aur, simbolizând fertilitatea, un ou imens.
Pe scurt, „Indiile galante” este o sărbătoare a erotismului, a bucuriei, a plăcerilor, a flirtului, a vieţii trăite din plin.
„În general, montările din teatrul românesc de azi le sporesc spectatorilor angoasele. Nu mai funcţionează, ca în teatrul antic, catharsisul. La greci, pe scenă se petreceau tot felul de grozăvii, dar în final triumfa totuşi speranţa. Ei bine, contrar a ceea ce i se oferă de obicei spectatorului român, mizerie, violenţă, durere, tristeţe , vomă şi traumă, eu vreau ca, după ce văd acest spectacol, oamenii să meargă acasă fericiţi şi să facă dragoste cu partenerii lor”, a spus regizorul Andrei Şerban, punând punctul pe „i”.
Pe lângă dezlănţuirea de bucurie şi culoare, spectacolul beneficiază în primul rând de o muzică minunată şi de nişte interpreţi desăvârşiţi. Este absolut lăudabilă dedicarea artiştilor lirici din Iaşi, care nu doar cântă nişte partituri extrem de dificile, ci reuşesc, lucru rarissim pe scenele lirice din România, să şi danseze impecabil. Nu doar baletul (care se bucură de un „transplant” pe cât de exotic, pe atât de eficient, de numeroase dansatoare japoneze), ci şi soliştii şi chiar corul dansează aproape neîntrerupt pentru ca, la final, şi dirijorul să se prindă în ritmul ameţitor al întregii distribuţii. Andrei Şerban nu a făcut nici el excepţie şi a dansat la aplauze în rând cu trupa.
Şi cum s-a simţit foarte bine la Opera Naţională din Iaşi, marele regizor mai pregăteşte acolo o montare-surpriză: o revizitare după 20 de ani a celei mai spectaculoase părţi din faimoasa sa „Trilogie antică”: „Troienele”. Cum „O trilogie antică”, montat de Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1990, face parte din categoria „poveştilor nemuritoare”, fiind, de departe, cel mai mare spectacol pus vreodată pe o scenă românească, nu putem decât să aşteptăm cu sufletul la gură această readucere la viaţă a unei adevărate legende.