Când Vasile Turcu l-a făcut pe portarul dinamovist Dolha „un pişat”, mii de români se înjurau. Oamenii se nasc, mor, mănâncă, urinează, se înjură. Numai unii dintre ei, în anumite ipostaze, ajung să fie difuzaţi la televizor. Deşi nu are rolul educativ dorit de unii, televiziunea nu are nici rolul infractorului în societate. Ea expune, nu ascunde, şi măcar de asta ar trebui să nu afişeze fără comentarii ceea ce în general stă pitit: instinctul primar, ticăloşia, hidoşenia, şobolanii şi excrementele. Faptul că un om îl jigneşte pe altul e banal. Care însă ar fi interesul ca telespectatorul să fie informat asupra înjurăturilor pe care unii le proferează împotriva altora? Sigur, avem o fibră masochistă, dar şi una sadică. Unii dintre noi au fantasme, nu, nu sexuale neapărat, în care sunt fie stăpâni, fie, mai rar, sclavi. Dar cei mai mulţi şi le reprimă pe cât pot, şi le deturnează, şi le sublimează. Pentru alţii, există curvele. Ei bine, decât să ţii microfonul deschis în faţa buzelor unui Turcu atunci când înjură, mai bine îţi iei o cameră cu chirie şi dai anunţ la „întâlniri fierbinţi”. E ceva mai cinstit.
