Istoricul Lucian Boia va lansa pe 7 mai, la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cișmigiu și pe 23 mai, la ora 12.00, la Bookfest, un nou volum care va stârni cu siguranță discuții și dispute. Intitulată „Cum s-a românizat România“ cartea sa vorbește despre transformarea în timp a României, dintr-o țară multiculturală și multietnică într-una „curat românească“, cum ar spune I.L. Caragiale, dramaturgul nostru național, el însuși cu origini grecești și aromâne.
Dacă în timpul Vechiului Regat și apoi în perioada României Mari, în țara noastră se găsea cel mai mare amestec de etnii din toată Europa, după cel de-al doilea război mondial, prin naționalismul excesiv practicat de comuniști, prin ”exportul” cinic al cetățenilor români de origine germană și evreiască, care au fost pur și simplu vânduți de către Republica Socialistă România Germaniei Federale și Israelului, prin izolaționismul tot mai puternic practicat de comuniști, s-a ajuns ca astăzi România să fie mai românească, sub aspect etnic, ca niciodată. Lucian Boia consideră că acesta este un lucru negativ în special din perspectivă culturală.
Iată un fragment din cartea ”Cum s-a românizat România”:
”Fiecare popor își are propria experiență cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.
Când s-a creat România, la 1859, prin unirea celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, noul stat cuprindea mai puţin de jumătate din teritoriul pe care se aflau răspândiţi românii. Transilvania şi celelalte ţinuturi de dincolo de munţi evoluaseră timp de aproape un mileniu în spaţiul unguresc, apoi habsburgic, respectiv austro-ungar al Europei Centrale; românii formau o majoritate, nu însă mult peste jumătate, alături de „minorităţi“ consistente şi, mai ales, dominante: maghiarii şi germanii. Dobrogea aparţinea de secole Imperiului Otoman şi, rezultat al colonizărilor, avea o populaţie majoritar islamică. Bucovina, ruptă din Moldova şi încorporată de austrieci în 1775, ajunsese, la rându-i, o regiune multietnică, populaţia fiind împărţită între români, ucraineni, germani și evrei. În sfârşit, Basarabia, anexată de Rusia, în 1812, tot de la Moldova, se afla în plin proces de rusificare. Impactul „străinătăţii“ era însă puternic şi în cele două principate. Colonizări, e drept, nu s-au petrecut pe teritoriul lor, iar Imperiul Otoman, puterea suverană, a respectat principiul potrivit căruia (spre deosebire de Dobrogea sau de ţările balcanice, anexate pur şi simplu) musulmanii nu se puteau stabili în ţările române. S-au refugiat însă la nord de Dunăre mulţi creştini din Balcani: greci, bulgari, sârbi, albanezi…
În genere, dat fiind faptul că românii de baştină, ţărani sau boieri, aproape cu toţii, nu dovedeau o înclinare prea pronunţată spre meşteşuguri şi comerţ, încă din Evul Mediu o bună parte dintre aceste activităţi au rămas în seama străinilor; oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost tot timpul pline – în diverse combinaţii şi proporţii de la o perioadă la alta – de maghiari şi germani, armeni şi evrei, greci şi bulgari… Aristocraţia, de asemenea, a căpătat o accentuată componentă balcanică, îndeosebi grecească. Însuşi Mihai Viteazul, marele simbol naţional al românilor, era fiul unei grecoaice! În epoca fanariotă, de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1821, se petrece, la nivelul elitelor, o simbioză socială şi culturală româno-grecească. Boierimea, ca şi burghezia incipientă ajung să aibă o proporţie însemnată de sânge grecesc. În Moldova, ca fenomen particular, se adaugă, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, imigrarea masivă a evreilor (în principal din Galiţia, apoi şi din Rusia); aceştia ajung să ocupe prima poziţie în sectorul meşteşugăresc şi, în măsură chiar mai mare, în comerţ. Nu e nevoie să spunem mai mult pentru a înţelege reacţia care a urmat.
Odată cu afirmarea ideologiei naţionale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc şi de a se „scutura“, pe cât posibil, de străini. Sub acest aspect, tensiunea atinge cote înalte. Pe de o parte, de „ceilalţi“ era încă nevoie, şi chiar mai multă nevoie ca înainte, în procesul de modernizare a societăţii, economiei şi culturii româneşti; pe de altă parte, surplusul (fie şi „obiectiv“ şi necesar) de prezenţă şi influenţă străină stârneşte frustrări şi reacţii adverse. După ce se aflaseră atâta vreme sub dominaţia sau sub influenţa altora, românii simţeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăşte persistentul naţionalism românesc, cu latura lui pronunţat „etnicistă“ şi religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic şi de preferinţă ortodox): o înclinare pe care nu e suficient să o criticăm din perspectiva actuală a „corectitudinii politice“; istoricul, cel puţin, e dator să facă un efort de înţelegere.
Ajungem astfel la sintagma care nu şi-a epuizat forţa de convingere, aceea a „statului naţional unitar“. Cu alte cuvinte, o Românie românească şi o Românie una, fără distincţii de ordin regional, pentru a înlătura orice tentaţie sau uneltire separatistă. Unirea Principatelor a trasat modelul întregii construcţii. Sigur, erau cele două ţări fondatoare – Moldova şi Ţara Românească –, dacă nu chiar „curat“, cel puţin „aproape curat“ româneşti. Nu e însă mai puţin adevărat că, dincolo de limba comună şi de o apropiere crescândă, pe toate planurile, fiecare dintre ele îşi avea propria identitate istorică. De altfel, la 1859, moldovenii, mai curând decât români, preferau să-şi spună moldoveni (aşa cum şi astăzi continuă să-şi spună românii din Republica Moldova). S-a procedat însă ca şi cum nici cea mai mică diferenţă n-ar fi existat între cele două jumătăţi (nu chiar egale) ale noii Românii. Statul unitar! Urmarea, nu tocmai plăcută pentru moldoveni, a fost deplasarea masivă a centrului de greutate spre sudul ţării, în principal spre Bucureşti. Până la 1859, depăşită de Ţara Românească în termeni demografici şi economici, Moldova păstra un incontestabil primat intelectual; avea să-l piardă curând şi pe acesta. Iar economic, pare să se fi instalat durabil, de atunci până astăzi, pe locul din urmă. Un sistem mai puţin centralizat ar fi permis poate o dezvoltare regională mai echilibrată. Filozofia „unitară“ a rămas însă dominantă în mentalitatea politică românească”.
”Situat într-o regiune „deschisă“ şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.“
