A fost o editie politizata, dar lipsita de scandaluri
Cannes-ul nu apartine Frantei. E o tara in sine, in care se vorbesc toate limbile, in care jurnalistii se impart in „rose pastille”, „rose”, „bleu”, „blanc” – in functie de culoarea badge-ului (si de cea a importantei lui), un oras in care unii vin ca sa vada filme, altii ca sa faca afaceri cu si din filme, altii sa-i vada pe zei, iar altii sa fie vazuti. E locul unde vin si Paris Hilton Ð pe o suma imensa, dar si Al Gore, eroul documentarului „An Unconvernient Truth”, care vorbeste despre activitatea lui de stopare a procesului de incalzire a planetei. Cannes-ul e cel mai important festival de film din lume. Un premiu la Cannes poate lansa cariera unui incepator, iar un cineast consacrat vrea sa-si arate aici rodul muncii. Cannes-ul e si locul unde se fac cele mai rapide afaceri din industria filmului, locul unde producatorii si distribuitorii au zeci de intalniri pe zi. Cannes-ul, mai exact locul de peste drum de Grand Theatre Lumiere, cu covorul lui rosu si cerculetele trasate pe ciment pentru fotografii profesionisti, e si locul unde fanii isi instaleaza scaunelele si umbrelutele, si suporta caldura, frigul, foamea, inghesuiala pentru a smulge un autograf sau un suras pentru o fotografie. Fanii vin si in cupluri. Barbatul face fotografii, sotia vaneaza autografe. Cannes-ul creste in proportii de la an la an, dar organizatorii se straduiesc sa nu-l lase sa se umfle ca o omleta cu lapte. In acest an numarul filmelor inscrise a crescut cu 15%. S-au inscris 1520 de filme, din care au fost retinute in Selectia Oficiala vreo 50. In Marche du Film, cea mai mare piata de profil din lume, s-a depasit in acest an cifra de 10.000 de participanti. La anul se asteapta un festival si mai grandios. A 60-a editie va beneficia nu numai de mari refaceri ale salilor, ci si de o selectie viguroasa. Am retinut deocamdata ca Emir Kusturica s-a autoinvitat, de altfel el n-a venit intre 17 si 28 mai la Cannes tocmai pentru ca lucreaza la noul sau proiect pe care vrea sa-l aiba gata la anul. E de dorit ca selectia sa fie intr-adevar memorabila, pentru ca in acest an ea a fost per ansamblu destul de modesta. Din tot ce-am vazut mi-au placut vreo 6 filme, iar cel putin patru mi s-au parut mult prea slabe pentru a fi selectionate in competitia oficiala.
O noua generatie de cineasti romani talentati
Pentru Romania, editia din acest an a fost insa una glorioasa. Au mai fost romani la Cannes. Ion Popescu Gopo a primit cu „Scurta istorie”, in 1957, Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj, ca si Catalin Mitulescu in 2004, cu „Trafic”. Lucian Pintilie a fost selectionat de mai multe ori, chiar in competitia oficiala. In 1964, Liviu Ciulei a primit Premiul de regie pentru „Padurea spanzuratilor”, iar in 1966, Mircea Muresan a primit pentru „Rascoala” Premiul de debut, echivalentul premiului pe care l-a primit in acest an Corneliu Porumboiu, cu „A fost sau n-a fost?” (chiar daca premiul se numeste Camera d'Or doar de 30 de ani). Exemple mai sunt. Dar 2006 este singurul an al cinematografiei noastre cand la Cannes au fost selectionate trei filme romanesti care s-au intors cu trei premii. Partia noilor succese a fost deschisa insa in 2001, cand „Marfa si banii” al lui Cristi Puiu a fost selectionat in „Quinzaine des Realisateurs”, urmat cativa ani mai tarziu de „Occident”-ul lui Cristian Mungiu. In 2004, Catalin Mitulescu a fost premiat in sectiunea studenteasca Cinefondation. Un an mai tarziu, Mitulescu a luat Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj, iar Corneliu Porumboiu a fost premiat la Cinefondation. Anul trecut, Puiu a fost premiat pentru „Moartea domnului Lazarescu” cu distinctia principala a sectiunii „Un Certain Regard”. Festivalul nu-si uita „copiii”. In acest an, Catalin Mitulescu a fost selectionat cu lungmetrajul sau de debut in „Un Certain Regard”, Corneliu Porumboiu cu lungmetrajul sau de debut in „Quinzaine des Realisateurs”, Cristi Puiu a fost invitat la Atelierul care i-a permis sa caute finantare pentru un nou proiect, iar la lista celor de mai sus a fost adaugat un nume nou, cel al debutantului Cristian Nemescu, autorul mediumetrajului „Marilena de la P7”, selectionat in „Semaine de la Critique”. Vreau sa spun ca da, exista o tanara generatie de cineasti romani, ei au ceva de spus, dar acel invocat conflict intre generatii nu cred ca exista decat in masura in care tinerii sunt nemultumiti cand cineastii consacrati primesc bani publici pentru a face filme proaste.
La 641 de ani dupa batalia de la Vaslui…
Tin minte ca anul trecut eram mai multi romani pe terasa unei pizzerii canneze cand am auzit prima oara, din gura lui Corneliu Porumboiu, subiectul filmului care initial se numea „A fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?”. Eram pe sub mese, povestea avea un umor nebun si pe deasupra mai era si reala. Un an mai tarziu, nu numai ca acest film este terminat si selectionat la Cannes, dar primeste si un important premiu din palmaresul oficial. „O sa te faca cetatean de onoare al Vasluiului, i-am spus lui Corneliu Porumboiu dupa ce s-a aflat ca, pe langa Premiul Label Europa Cinemas, va primi si Camera d'Or-ul. „Sa-l vada intai, sa vad daca le place”, mi-a raspuns cineastul care cocheta cu ideea de a organiza premiera oficiala a filmului in orasul sau natal, dar se lovea de faptul ca la Vaslui nu exista nici un cinematograf. Patriotismul lui Porumboiu a mers la Cannes mana-n mana cu umorul. Fotografilor care il strigau dupa decernarea premiilor le-a replicat „Romanian, please!”, iar pe scena si-a multumit la final si lui insusi. Dupa ce Dorotheea Petre a primit Premiul de interpretare feminina al sectiunii „Un Certain Regard”, pentru rolul din „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii” de Catalin Mitulescu, pe terasa barului „Grand Cafe”, loc de intalnire al cineastilor romani de pe Croazeta, s-a organizat o petrecere romaneasca. Cel care a facut convocarea a fost Catalin Mitulescu. Acordurile melodiilor de la karaoke-le din bar au fost acoperite la un moment dat de cativa lautari romani, care au trecut de la „Drumurile noastre” la manele si „Trandafir de la Moldova” (dedicatie pentru Porumboiu), sfarsind cu invartite ardelenesti. Cristian Nemescu plecase deja, pentru ca intra in filmari cu lungmetrajul lui de debut, „California Dreaming”. El a avut parte de o intalnire cu Gaspard Noe, nasul sectiunii „Semaine de la Critique”. Controversatul cineast (boicotat acum cativa ani la Cannes, pentru „Irreversible”, cu iesirea jurnalistilor din sala) l-a sfatuit pe el si pe alti tineri sa nu puna la inima cuvintele grele ale criticilor, atunci cand ele cad ca o ghilotina, si sa-si vada de treaba.
Barca pe valurile Mediteranei
Mi-am adus aminte de Romania si la proiectia ultimului film din festival, „Transylvania”, de Tony Gatliff, o poveste de dragoste filmata in Ardeal, cu distributie internationala, in care Ardealul conta mai putin decat „ideologia” lui Gatliff care, el insusi o combinatie de algerian si tigan, face numai filme despre tigani. Mi-am adus aminte de Romania si pe Croazeta, unde la doi pasi de Mediterana auzeam la acordeon „Barca pe valuri”, dar si cand la terase apareau tigani romani cu trandafiri de vanzare.
Un mic scandal
Altfel, din editia a 59-a mi-au placut cateva filme si am retinut cateva lucruri: ca nu e bine ca de la un cineast consacrat sa te astepti numai la filme bune (vezi Aki Kaurism’ki, cu „Les Lumieres du Faubourg”), lucru valabil si pentru un cineast nu atat de celebru, dar premiat anterior la Cannes (turcul Nuri Bilge Ceylan, prezent acum cu „Iklimler”), ca nu e bine sa te astepti ca la Cannes toate filmele din competitia oficiala sa te dea pe spate – din pacate, sunt multe jocuri de interese, atat financiare, cat si strategice (un nume cunoscut atrage atentia). Am mai retinut faptul ca, daca esti jurnalist, e bine sa ai laptop, ca sa nu mai stai la coada la calculator, desi in acest an s-a amenajat o terasa foarte draguta, cu apa si cafea gratis, ca e bine sa ai o buna pregatire fizica pentru a putea cara dupa tine caiete de presa si reviste, asta daca nu preferi sa rupi doar paginile care te intereseaza (si presupunand ca ai timp sa citesti), ca e bine sa nu te enervezi atunci cand alti confrati se baga in fata la cozile de intrare la vizionari, ca nu e bine sa te enervezi in general.
Pentru fiecare editie, selectionerii coc un mic scandal. In acest an ea a fost „Marie Antoinette” de Sofia Coppola, huiduit de unii jurnalisti francezi, dar laudat de altii, dupa ce oricum daduse apa la moara patriotismului francez oripilat la ideea ca niste americani intra cu baschetii in istoria lor. Celalalt pol al interesului, „Codul lui Da Vinci” de Ron Howard, care a deschis competitia, a fost repede uitat, ca si cand n-ar fi fost. Una dintre gazetele cu aparitie zilnica, „Metro”, facea o gluma si enumera cinci motive pentru care merita sa vezi filmul. Printre altele, ca sa nu mai citesti cartea si ca sa faci o vizita virtuala prin Luvru. Nu stiu cum se vor simti cele 40 de milioane de cititori ai cartii lui Dan Brown, dar probabil ca vor spune, ca nu mai stiu ce cleric cu functie, ca scandalul cu sacrilegiul a fost umflat si ca filmul e doar o fictiune de aventuri, una destul de lesinata. Editia a 59-a a avut insa o mare incarcatura politica, lucru vizibil in acordarea Palme d'Or-ului filmului veteranului Ken Loach, „The Wind That Shakes The Barley”, care nu se numara printre favoriti, dar care repune sub lupa originile conflictului britanico-irlandez. Protagonistul filmului, Cillian Murphy, nascut in Cork, a marturisit intr-un interviu ca propria familie a avut de suferit de pe urma persecutiilor britanice. Alte filme din competitie se foloseau de un razboi nenumit („Flandres” de Bruno Dumont, Marele Premiu al Juriului) sau de al doilea razboi mondial („Indigenes” de Rachid Bouchareb, Premiu de interpretare pentru distributia masculina), dar trimiteau prin reflexie la realitate – la razboiul din Irak in primul caz, si la problema etnica a algerienilor, a strainilor asimilati sau nu de Franta, in cel de-al doilea. In „Babel” de Alejandro Gonz'lez I–'rritu (Premiul pentru regie), cele patru povesti intersectate se desfasurau pe terenul dur al lumii de azi, in care nesiguranta si neincrederea capata proportii greu de imaginat. Regizorul s-a referit la asta in cadrul conferintei de presa, spunand ca s-a saturat de cat de multi „teroristi” au aparut dupa 11 septembrie 2001. Un alt film din selectia oficiala, dar care n-a intrat, din respect pentru victimele actelor teroriste din 2001, in competitie – e vorba de „United 93” de Paul Greengrass -, era o reconstituire fictiva, desi realizata dupa inregistrarile convorbirilor telefonice ale calatorilor celui de-al patrulea avion deturnat de teroristi. Acesti 40 de oameni au fost, spune regizorul, primii oameni ai generatiei post-11 septembrie. In „Cronica de una fuga”, cineastul argentinian Israel Adri'n Caetano face o reconstituire concisa si rece, cu un foarte muzical simt al ritmului, a cazului real al unui tanar luat ostatic de junta militara in anii '70, care reuseste sa evadeze alaturi de cei trei colegi de celula. Astfel de cazuri geografic izolate, cum e cel din film, sunt universale pentru ca vorbesc despre lucruri general umane. „Am facut un film despre supravietuire”, afirma regizorul, dar filmul, din pacate, n-a figurat in palmares.
Lumina muzicala de deasupra capului
„Muzica e reflexul unui personaj”, a spus compozitorul Alexandre Desplat care a sustinut in acest an Lectia de muzica. Desplat e unul dintre cei mai bine cotati autori de muzica de film ai momentului. A compus coloanele sonore din aproape 100 de filme, printre care „Birth”, „Girl With a Pearl Earring” si „Syriana”. E colaborator de baza al regizorului Jacques Audiard, cea mai recenta isprava a lor fiind „De battre mon coeur c'est arrte”. Este interesant sa-i asculti pe compozitori vorbind despre munca lor. De pilda, Alexander Balanescu (care e de altfel autorul coloanei sonore a filmului „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”) vorbea odata despre o arhitectura care devine vizibila si tridimensionala. Desplat s-a referit la o operatie de „decupare a loess-ului constructiei muzicale”. Muzica lui, inspirata din lucrarile minimaliste ale lui Philip Glass, John Adams sau Reich, isi propune sa „scoata in evidenta lumina personajelor”. Scriind muzica la „De battre mon coeur c'est arrte”, Desplat isi imagina o mica lumina plutind deasupra personajului principal, de consistenta unei lumini magnetice. Sa compui muzica de film e, pentru acest compozitor fan asumat al lui Nino Rotta (compozitorul lui Fellini), un travaliu nu foarte diferit de cel al operatorului, pentru ca presupune sa filmezi personajele cu o „camera muzicala”. Fragmente interpretate la pian de compozitor si interventiile lui Jacques Audiard, unul dintre cei mai buni cineasti francezi ai momentului, dar un timorat de ideea de a vorbi in public, au colorat aceasta lectie de o ora si jumatate care s-a dovedit prea scurta.
Sofia Coppola stergandu-si degetele pe rochie
Cannes-ul inseamna si petreceri – pentru unii, numai petreceri. Exista si jurnalisti care trimit corespondente numai despre viata nocturna a festivalului. (O jurnalista povestea in „Metro” cum a decurs unica ei petrecere din festival, la care s-a imbatat cui, a varsat si a adormit pe o canapea.) Revista „Hollywood Reporter” reuseste sa patrunda cu oamenii ei la aceste ospaturi regale si in fiecare zi informeaza plebea despre ce s-a mancat si cine a mers la nu stiu ce petreceri. In acest an, cea mai reusita petrecere se pare ca a fost cea de dupa premiera filmului Sofiei Coppola, „Marie Antoinette”, la care regizoarea a fost surprinsa stergandu-si degetele murdare de ciocolata pe rochie, in vreme ce focul de artificii a fost singurul pe care l-a vazut Cannes-ul in acest an. Finalurile ultimelor doua editii au fost incununate de cele mai fastuoase focuri de artificii pe care le-am vazut vreodata, trase de pe un vapor din rada portului si care acopereau intreg cerul. Anul acesta, festivalul s-a incheiat parca in fuga. El a durat cu o zi mai mult decat cel de anul trecut, dar deja dupa premii, angajatii municipalitatii au inceput sa incarce florile, sa dea jos indicatoarele cu restrictii de circulatie, asta dupa ce revistele festivalului isi sistasera aparitia cu doua zile inainte de final. Cam ca la o petrecere la care gazda incepe sa arunce scrumierele ca sa-ti dea de inteles ca-i e somn. In consecinta, m-am si intors „in patrie” (Cannes-ul e mort in restul anului), dar astept cu interes viitoarea editie, pentru ca, e sigur acum, Romania e pe val.
