Constantin Brâncuşi a făcut o adevărată mărturisire artistică în faţa lui Nicolae Titulescu.
Prin 1926, într-o discuţie amicală cu diplomatul Nicolae Titulescu, poetul Octavian Goga i-a imputat acestuia că, aflat în străinătate, aminteşte deseori de marii noştri intelectuali, precum Enescu, Traian Grozăvescu, dar că l-a uitat de fiecare dată pe Brâncuşi. Titulescu a recunoscut cinstit şi a spus că „Brâncuşi mi-a pus o problemă dificilă… Mi-a creat un complex. Pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez”, s-a scuzat el.
Dar iată că, odată venit la Paris, Titulescu a considerat că a sosit momentul să dea faţă cu marele sculptor. Astfel că, prin funcţionarii ambasadei, a reuşit ca cei doi români, şi pe deasupra şi olteni, să se întâlnească într-o atmosferă camaraderească. Titulescu i-a cerut marelui sculptor să-i vorbească despre „adevărul Brâncuşi”… Vom reda spicuiri din „lecţia” lui Brâncuşi expusă în faţa marelui politician şi diplomat Nicolae Titulescu, după ce acesta a întrebat: este avangardist, dadaist, cubist, surrealist, baroc, abstracţionist?!…
Care a fost răspunsul lui Brâncuşi
Constantin Brâncuşi, după ce a negat toate aceste curente, a spus: „Eu am fost, întâi de toate, ţăran. Ţăran am rămas şi azi. Ţăranul, rumânul, îl ştii. Unul cântă din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, altul zugrăveşte oale. Eu am cioplit. De copil. M-au chemat lemnul şi cuţitul. Apoi piatra şi dalta… Arama şi ciocanul… Aveau, pe-semne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat. Şi-am ajuns aşa să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor… Le-am învăţat limba. (…) Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute.(…) Până când, într-o zi, nu mi-a mai plăcut ce făceam. Deloc. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui…
Fără inimă nu-i artă. Priveam îndelung – continuă Brâncuşi – sculpturi de-ale altora – din cei cu talente sigure şi pe ale mele. Ce mă supăra?!.. Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Da, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri… Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie… Încet, încet, drumul s-a croit singur… Şi am ajuns la ceva simplu, grozav de simplu! La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau. Căci am tot căutat ani mulţi. Să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot şi minerii din adâncul pământului. (…) Pentru că eu am căutat şi caut şi voi căuta mereu formula-cheie care să fie adevărul esenţialului. Astfel, „Cocoşul” meu nu e cocoş, „Pasărea” mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. Ce-am făcut practic?! Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele. Dar a rămas IDEEA de pasăre: ZBORUL!. …Vreau ca Pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare…”.
Şi aşa a fost: cu „Păsările” lui, „Domnişoara Pogany”, celebrul panteon de la Târgu-Jiu, cu Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, cu Coloana Infinitului, cu sutele de copii aflate în marile muzee ale lumi, Brâncuşi va reprezenta România peste ani şi ani. El a fost privit şi apreciat de toate generaţiile ce se succed în istorie drept adevărată minune a lui Dumnezeu! (O sinteză după „Vinurile lor” – 1969 – de Vintilă Russu-Şireanu).
