Unul dintre conducatorii miscarii studentesti din Timisoara anului 1956, clujeanul ing. Aurel Baghiu, a scris o carte in doua volume intitulata "Printre gratii", aparuta , din lipsa fondurilor, intr-un tiraj confidential, sau cum spune autorul "doar pentru prieteni". In aceste volume, Aurel Baghiu dezvaluie si povestea cu adevarat senzationala a unei adolescente care, pe vremea cand lotul studentilor "contrarevolutionari" era inchis la Gherla, a venit pe neasteptate si cu mult curaj in ajutorul lor si al familiilor lor. Cu acordul autorului am preluat fragmentele lamuritoare sau, dupa caz, am rezumat, unele intamplari.
Surpriza din cimitir
"…Revin din nou la celula 53 in acea memorabila zi de Pasti" , scrie Aurel Baghiu. "Hotarat sa nu privesc afara din celula, cei doi tineri observatori, Schuster Peter si Nekel stefan, m-au chemat de mai multe ori sa vad pe cineva in cimitir care, dupa parerea lor, venise pentru cineva din inchisoare. Am refuzat spunandu-le ca nu vreau sa ma uit afara, afimand ca nu cred ca cineva si-a gasit sa vina la inchisoare in prima zi de Pasti… Mai tarziu, ei insistand, spunandu-mi ca persoana din cimitir e o fetita si lor li se pare foarte "suspecta", m-am dus la fereastra. Privind printre gratii am vazut o fetita pe aleea principala stand ghemuita jos si, cu ceva in mana, sapa si aranja un mormant vechi, intelenit. Alaturi era un buchet mare de flori. Pe o banca alaturata era asezat un pardesiu si o sacosa. Nu se mai afla nici o alta persoana in tot cimitirul.(…) Cand a terminat s-a ridicat in picioare cu fata spre inchisoare… si din intamplare a privit chiar spre fereastra celulei noastre, scuturandu-si mainile de tarana… In acel moment am crezut ca explodez. Fetita nu era alta decat insasi Mioara, prietena mea si iubita mea Miorita – cum o dezmierdam eu. (Viitoarea lui sotie n.n.) Atunci abia observ ca pe cap purta baticul de matase, galben cu marginile albastre, pe care totdeauna cand treceam prin gara Cluj il avea pe cap pentru a o putea repera din vagon la apropierea trenului de peron. Ii recunosc imbracamintea, buclele specifice care-i incadrau fata creola, frumoasa. Prima mea reactie a fost sa arunc oblonul ce masca geamul. Ca o maimuta agila in cusca ei, am sarit sus pe gratii incercand sa privesc peste oblon, dar nu se putea vedea…" Colegii de celula crezand ca Aurel are halucinatii, l-au prins si l-au legat. El insa, i-a rugat sa priveasca atenti fiindca este Miorita lui draga, pe care multi o cunosteau dintr-o excursie a studentilor organizata cu o vara inainte de arestare. Apoi l-au dezlegat si ca Miorita sa inteleaga ca au vazut-o, fratii Baltres, Adrian Ianulis si Marcel Petrisor l-au strigat cu voce tare, iar el s-a strigat pe sine cu mainile facute palnie, la ferestra : "Aurel". Apoi a cantat o romanta cunoscuta de Mioara, colegii de celula pazind bine usa pentru a nu da peste ei caraliul de serviciu. Intre timp Mioara se asezase pe o banca si-a inceput sa manance, in cimitir au venit si niste fetite imbracate in port unguresc, Miorita s-a mai plimbat prin cimitir avand grija sa nu priveasca ostentativ spre geamurile inchisorii. Aurel a pus pe scandurica oblonului o batista cu marginile albastre – trimisa chiar de Mioara intr-un pachet – chipurile -, la uscat, dar intre timp un paznic si apoi un soldat au venit si-au legitimat-o. Ea a aratat florile de pe mormant, si intr-un tarziu s-a retras fara urmari grave pentru ea… Apoi "vizitele" la cimitirul din fata inchisorii s-au inmultit. A venit si sotia preotului reformat, Dobre Jeno, profesor de istoria religiilor la universitatea "Boliay", iar dupa patru saptamani, Miorita a aparut din nou insotita de un domn care, in cele din urma s-a dovedit a fi tatal unui alt coleg, Caius Mutiu, ambii plimbandu-se pe soseaua din fata inchisorii. Detinutii insa i-au reperat si semnalul cu batistele, una albastra si una maro. Enigma acestor vizite o cunosteau: "o fetita de 14 -15 ani, cat apreciam noi – scrie Aurel Baghiu -, cea pe care o vedeam printre gratii aproape in fiecare zi plimbandu-se pe soseaua Cluj-Gherla-Dej, pe portiunea din preajma inchisorii, fie pe jos, fie pe bicicleta. Era pe atunci eleva si o vedeam zilnic cand venea de la scoala. Locuia cu parintii ei, vis-a-vis de cimitirul catolic, care se afla langa zidul inchisorii inalt de circa 3 metri, pe care se aflau prepeleacurile cu sentinele inarmate , cu reflectoare puternice si cu sisteme de aparare."
Ingerul pazitor
"Ingerul pazitor" i-am spus noi, studentii timisoreni, care asistaseram, de dupa gratii, la aparitia acestei fetite pe sosea, indata dupa intrarea "eroinei" noastre – Mioara – in cimitir. Aceasta frumoasa fetita (naluca) aparea pe sosea cu bicicleta facand semne cu batista spre inchisoare, expunandu-se nonsalant unui grav pericol.(…) Caraliul ce urmarea din celula noastra, printre gratii, toata scena, a putut fi usor derutat, mai ales ca avea proba concreta cu batista lui Wili si declaratiile lui cand a fost scos afara din celula recunoscand ca facea semne la o fetita de pe sosea pe care si caraliul o vazuse. Spuneau baietii ca numai Dumnezeu a trimis-o atunci pe frumoasa fetita (Grety – cum am aflat, dupa 43 de ani ca se numea, sau Gertrud Bader)…
Anii au trecut si cu toate eforturile de exterminare a detinutilor politici, prin infometare, munci istovitoare, batai nemiloase, lipsa unei asistente medicale etc. unii, printre care si lotul Timisoara , au fost eliberati dupa ispasirea pedepselor primite, si, desigur, dupa anii de domiciliu obligatoriu in Baragan. Se parea ca toate au fost uitate, fiecare si-a continuat rostul in viata, Aurel Baghiu a devenit inginer la una dintre intreprinderile de faima din Cluj, "Farmec", s-a casatorit cu Mioara cu care are un fiu, azi barbat de nadejde, in timp insa si-a pierdut sotia iubita… si asa, an de an, a ajuns la 1989 purtand in suflet acea ura impotriva comunismului, ura purtata nealterat de la faimosul an 1956 cand alaturi de alti colegi s-a pus in fruntea miscarii studentesti.
Macinata de timp se parea ca si imaginea fetitei din acei ani 1957-1958 s-a estompat, uneori chiar pana la uitare, mai ales ca persoana ei s-a mistuit fara urme. si, iata , o surpriza de proportii a adus-o, anii trecuti, din nou in actualitate.
Pe scurt, sosind la Cluj din Germania, unde locuieste de multi ani, a acordat un interviu unui ziar local, interviu despre care a auzit Aurel Baghiu. Astfel ca, precipitat, a cautat-o imediat la telefon si gasind-o s-au intalnit, fiind pentru prima oara fata-n fata, cuprinsi de o bucurie netarmurita, fiecare avand ce povesti. Aurel Baghiu a avut chiar initiativa s-o invite la asociatia din Cluj a fostilor detinuti politici ca sa asculte si acestia povestea ei.
Inceputul…
"Poate si pozitia geografica a locuintei noastre, dar si o sensibilitate a sufletului meu, ori poate un destin rezervat (harazit) mie a contribut la ceea ce s-a petrecut atunci…demult…" si-a inceput Grety povestirea. Cam prin clasa a VIII-a, deci la 12-13 ani, am remarcat ca treceau convoaie cu detinuti, unii cu lanturi la picioare, paziti strasnic de militari inarmati si cu caini lup tinuti in lesa. Toti erau introdusi in acea cladire mare , careia i se spunea in Gherla "Casa galbena". Alteori, noaptea, treceau convoaie de masini, unele (cele din urma) cu ostasi inarmati, in timp ce la coltul strazii ce ducea spre inchisoare, stateau de paza alti soldati inarmati.
De multe ori ii auzeam pe parintii mei compatimindu-i pe detinuti si oftand, spunand de multe ori ca acesti oameni sunt nevinovati, ca probabil au avut alt destin, dar au vrut sa schimbe ceva in tara acesta. Niciodata parintii mei nu spuneau nimic deschis. Dar un copil simte si intelege ceea ce nu vorbesc parintii… Pe langa toate acestea, vedeam de sarbatori, in special de Craciun, cum grupuri de tineri, pe inserat, se adunau si porneau la colindat la prieteni si cunostinte ori rude, si cum militienii (oamenii legii) ii imprastiau si urmareau sa-i impiedice sa-si manifeste serntimentele pe care le aveau …In aceleasi seri de Craciun, cand soseam acasa, auzeam dinspre inchisoare un zumzet ca de albine, mai infundat sau mai puternic, colinde frumoase, cantate solo sau in cor; in acelasi timp de pe zidurile inchisorii, auzeam urletele soldatilor: "Liniste, banditilor! Cristosii mamii voastre de banditi!" Dar glasurile detinutilor se inteteau si mai mult. Era sfasietor! (…) In timpurile acelea am ramas cu o foarte puternica impresie. Nu puteam trece spre casa sa nu privesc spre inchisoare si , aproape in fiecare zi, treceam de casa si faceam cu mana sau cu o batista. Nu stiu de ce, aveam impresia ca din celule eram privita de detinuti. Astfel ca am inceput sa merg cu bicicleta pe portiunea cat era lungimea inchisorii, facand semne catre ferestrele de la etajul II si III, de unde mi se raspundea printre jaluzele cu batiste. De intamplarile acestea nu puteam face mare tam-tam.
Ma feream si de parinti si de Monica, verisoara mea si de parintii ei.
In toamna anului 1956 am plecat la scoala la Oradea, unde aveam o ruda apropiata, ca sa ma indepartez de Gherla si de inchisoarea ei care parca ma obseda. stiam ca acolo zaceau sute de oameni nevinovati, dar pentru un gand sau o idee, ori un sentiment ce nu era pe placul au-toritatilor comuniste (cum am inteles ca se numeau); si asta parca stia toata lu-mea… In decembrie 1956 am sosit in vacanta acasa. Venea Craciunul. Ningea cu fulgi mari de zapada. Am avut musafiri. Masa mare.Brad impodobit. Cadouri sub brad.De afara se auzeau colindatorii. Au venit si la noi. Am uitat de inchisoare… La un moment dat am deschis geamul. Deodata am auzit colinde cantate dinspre inchisoare. Imediat am trecut in acea stare sufleteasca de mila si durere si m-am gandit: "Vai de mine, e Craciunul… Noi aveam de toate si ne veselim in sanul familiei. Ei, saracii, departe de casa lor si de cei dragi lor, stau dupa gratii".(…) Am iesit urgent din casa si am trecut pe sosea de vreo doua, trei ori, in sus si in jos. Dinspre inchisoare se auzeau multe colinzi. De pe ziduri se auzeau strigatele sentinelelor: "Taceti mai banditilor"! Atunci am venit repede acasa. Simteam ca trebuie sa fac ceva pentru oamenii din inchisoare. Am luat iute niste ziare vechi, le-am facut sul, am luat o bricheta si am plecat inapoi in strada.(…) Am aprins pe rand ziarele, iar cand ardeau mai bine le aruncam in sus..ca intr-o joaca. Sentinelele de pe zid m-au vazut. S-a aprins o lampa puternica care m-a prins in raza ei de lumina. M-am intors spre casa… Ma urmareau cu farurile… M-am gandit: "Acum, daca intru in curte ma pot depista." Asa ca am trecut mai departe, pina nu m-au mai putut lumina, intrand in unghiul mort al reflectoarelor lor.
M-am intos din nou spre casa. Atunci, inainte de a ajunge la poarta noastra, din intuneric au aparut vreo doi soldati, care
s-au repezit cu gura spre mine: "Ce semne faci aici? Sa pleci imediat acasa ca te arestam! Imediat!" Eu: "Ce , n-am facut nici un semn! Am aruncat lumini spre cer ca uite ce stele frumoase sunt. Le-am facut semn stelelor!" (Stele nu se vedeau pe cer, caci erau nori si ningea frumos) Le-am aprins si lor niste ghemotoace de ziare pe care le aveam in mana. Ei: "Ce, esti nebuna? Uite, pe aici trec copii, vrei sa le dai foc?! De unde esti? Unde locuiesti?" Am raspuns: "De aici. Locuiesc langa liceu". "Sa pleci imediat acasa!" Ei au plecat. Probabil ca au crezut ca sunt o eleva cam intr-o ureche si mi-au dat pace. N-am plecat spre casa , sa nu ma urmareasa si sa ma depisteze unde stau. Am plecat spre liceu, apoi am venit si am intrat in casa si n-am mai iesit, gandindu-ma ca ar fi riscant. A doua zi am deschis geamul si am vazut la majoritatea celulelor, prosoape, batiste sau alte obiecte. Am inchis geamul si m-a gandit: "Oare batistele acelea fluturau pentru mine?! Sau era cineva pe strad?! Am deschis din nou fereastra si am scuturat un cerceaf. In clipa aceea zeci de batiste au aparut brusc la geamurile celulelor, fluturand printre obloane. Imi era clar ca semnele erau pentru mine. Am gandit din nou ca trebuie sa fac ceva pentru ei. Dar ce? Nu cunosteam pe nimeni. As fi vrut sa-i incurajez, sa le spun ca intr-o zi va fi bine. Ma gandeam ca sunt flamanzi, ca nu au medicamente , ca nu stiu nimic despre familiile lor, despre ce se intampla in lume. As fi vrut sa-i imbarba-tez.(…) Am ascultat colindele lor. Erau altfel cantate decat le stiam eu.
Un morse original
Au trecut asa cateva zile si, intr-o zi, deschizand geamul, am vazut printre jaluzele, un steag alb, cu niste semne ordonate. Am vazut: punct, linie, linie, punct, linie. Am luat o coala mare de desen si am scris cu carbune, cu linie groasa, ca ei sa poata vedea: "CE SUNT SEMNELE ACELEA"? A doua zi au afisat printre jaluzele: "ALF.MORSE". Am luat un caiet si am inceput sa notez. Dar pana notam o linie sau un punct, ei treceau mai departe, iar eu nu priveam si nu pricepeam nimic. stiam ca alfabetul Morse se foloseste la posta, la C.F.R. Am mers la posta si m-am interesat acolo. Un domn m-am intrebat de ce ma intereseaza. Am raspuns ca pentru cultura mea generala. M-a apostrofat si mi-a spus : "Vezi fetita , daca n-ai invatat la scoala?! Acum il stiai!" Am cautat in manualele de fizica, dar n-am gasit nimic. Pentru mine devenise o obsesie. Pana la urma, de la un C.F.R-ist, impiegat de miscare, am aflat. L-am scris si l-am invatat.(…) Ei (detinutii n.n.) transmiteau cu doua stergare: unul cu punct negru (mare) si altul cu o linie (groasa). Cand terminau un cuvant, scoteau o linie verticala. Am facut si eu pe o coala de hartie, si cu grafit, o linie (groasa) si pe alta un punct (mare). Cand transmiteam stateam cu fereastra deschisa, dar trebuia sa ma feresc de trecatori si santinele.Ceea ce faceam eu, imi dadeam seama, era foarte periculos. Mai ales cand m-au rugat sa le transmit stiri politice. Am convenit sa transmit cu perdeaua. Adica: un punct – trageam coltul de sus al perdelei: o linie, trageam coltul de jos; cand terminam cuvantul, scuturam perdeaua de mijloc. In felul acesta puteam transmite si cu fereastra inchisa, iar eu le citeam transmiterile tot cu geamul inchis, cu perdeaua trasa intr-o parte. In felul acesta puteam transmite si cu fereastra inchisa, iar eu le citeam transmiterea tot cu fereastra inchisa, cu perdeaua trasa intr-o parte. Pentru mesajele lor, pentru familiile si adresele la care trebuia sa le transmit, mi-am deschis un caiet in care notam totul. Ulterior, tot ce imi notasem acolo, am transcris in alt caiet, cu o scriere cifrata, primul aruncandu-l in foc, gandindu-ma ca, daca Doamne fereste, ma prinde, sa nu poata citi ce am notat.
Am inceput sa transmit carti postale ilustrate la adresele sotiilor unora dintre detinutii politici, in care le anuntam sa vina la Gherla, la cimitirul catolic, in capela, pentru a afla stiri de la Nelu, Nicu, Vasile (…) Semnam: parintele Prater. Aceste carti postale le puneam la posta din Dej sau Huedin. Le stabileam data la care sa vina, ora, sa fie imbracate in negru si sa aiba trei flori galbene in mana stanga. In ziua respectiva trimiteam pe verisoara mea la capela, sa vada daca exista o doamna in negru acolo. (…) Apoi mergeam la capela din cimitir si daca femeia avea trei flori galbene in mana stanga, o instruiam sa mearga sa puna flori la mormant, sa nu se uite la inchi-soare, sa se fereasca de paznicul cimitirului, caci sotul o va vedea printre jaluzele. (…) Eram fericita cand am vazut ca pot sa fac ceva pentru ei.(…) Am inceput sa-i indragesc caci stiam ca sunt numai detinuti politici, in fond oameni de valoare, nu pungasi. Ma ingrozeam cand am aflat ce condamnari mari aveau : 8, 10, 20 de ani sau M.S.V, (munca silnica pe viata). Imi notam tot ce discutam (prin morse n.n.) cu ei in acel caiet, cu un alfabet (cifru) inventat de mine, caci imi era frica, nu cumva mama sau tata, sa-l gaseasca si sa se sperie de ce precupari aveam.
Nu m-am mai intors la scoala la Oradea, m-am transferat la Gherla, la seral, ca sa am mai mult timp sa ma ocup de comunicarea cu detinutii politici.
Fata-n fata cu dusmanul
Povestind cum in vara lui 1958 se intorcea de la Arad, de la bunici, cu gandul sa opreasca si la matusa ei din Oradea, Grety a avut surpriza sa calatoreasca in acelasi compartiment cu doi tineri, bine imbracati care, prinsi de o verva vesela, prefacuta, i s-au adresat: "Domnisoara, sarut mainile, ati fost la bunici. Cum v-ati petrecut vacanta ?!". Pentru Grety, faptul ca stiau ca a fost la bunici, i-a spus totul: era urmarita. Apoi si-a dat seama ca i-a mai vazut cei doi si in gara Aradului. Dar a jucat teatru, a facut-o pe vesela, le-a oferit fructe si, dupa un timp, sub pretexul ca dorea sa afle cand are tren spre Cluj-Gherla, si-a lasat acolo cosul cu fructe si, in gara Oradea, a sarit din vagon pe partea opusa peronului, a fugit repede, a luat un taxi si dusa a fost pana in cartierul unde locuia matusa ei. Numai ca, dupa un timp, a reaparut soferul de taxi care o adusese si i-a explicat, speriat, ca toata gara e intoarsa pe dos, securitate si militieni, intreaba si cauta o fata blonda, draguta, tanara, cu un geamantan si o sacosa. soferul a recunoscut ca a fost si el interogat, le-a spus ca intr-adevar a transportat o asemenea fata, dar ca a lasat-o in centru, langa teatru… Negasind matusa acasa, Grety a lasat bagajul la un vecin si a plecat la gara cu mainile goale, pacalindu-si din nou urmaritorii. Dar linistea n-a durat mult caci ajunsa acasa s-a pomenit intr-o noapte cu militienii peste ea, iar dupa o prechezitie radicala au luat-o cu caiete cu tot, spre spaima parintiilor , care nu intelegeau nimic. Au urmat anchetele la securitatea din Gherla apoi din Cluj, caietele ei au fost descifrate si totul a fost dat pe fata, asa incat drumul, spre Tribunalul Militar din Cluj a fost scurt, acesta condamnand-o la 7 ani de inchisoare. La inceput a fost incarcerata la Gherla, apoi la Miercurea Ciuc. Era cea mai tanara detinuta, avea 17 ani si era inconjurata cu multa prietenie ocrotitoare de detinutele de acolo. Apoi dupa doi ani a fost gratiata pe baza unui memoriu facut de avocatul sau care mentionase ca era minora si nu reprezinta nici un pericol pentru statul roman.
