În ultimele decenii din istoria Imperiului Austro-Ungar, suprafeţe tot mai mari de teren au trecut din mâinile maghiarilor în cele ale românilor.
Ultimele decenii din istoria Imperiului Austro-Ungar au adus schimbări spectaculoase pe piaţa funciară a Transilvaniei. După câteva sute de ani, în care pământul principatului fusese împărţit între domeniile Coroanei, moşiile nobililor maghiari, cele ale scaunelor secuieşti şi cele ale oraşelor săseşti, românii ardeleni au început să deţină tot mai mult pământ. Bineînţeles, existau unele domenii care aparţineau deja românilor, cum ar fi cele ale nobililor sau boierilor din regiuni cum ar fi Ţara Făgăraşului, Maramureşul, Ţara Haţegului, Banatul ori diversele feude ale domnilor din Valahia sau Moldova. A urmat apoi o serie de donaţii, pe care, cu precădere, împăraţii austrieci le‑au făcut românilor. Aşa ar fi, de exemplu, domeniile dăruite Episcopiei Greco-Catolice din Oradea de către împărăteasa Maria Tereza în zona Stâna de Vale, ori proprietăţile oferite soldaţilor din regimentele de grăniceri români, cum ar fi cel din zona Năsăud ori din zona Orăştie, regimente care şi-au dovedit valoarea inclusiv în luptele cu armatele lui Napoleon Bonaparte. Însă lucrurile în domeniul proprietăţii funciare din Transilvania aveau să se schimbe abia după Revoluţia de la 1848.
Eliberare cu despăgubire
Practic, deşi încă de pe vremea împăratului Iosif al II-lea au existat documente imperiale referitoare la desfiinţarea iobăgiei, practic, acest lucru s-a întâmplat, după cum spune academicianul Iulian Văcărel, abia prin intermediul unor legi emise în anii 1854 şi 1858. Aceste legi erau favorabile nobililor feudali, în condiţiile în care ţăranii iobagi au fost obligaţi să plătească acestora despăgubiri de până la 90 milioane de florini, o sumă imensă. Pentru a-i ajuta pe ţăranii români să plătească aceste sume de bani, liderii românilor ardeleni, care erau, în mare, cei care au condus şi Revoluţia de la 1848, au organizat o adevărată reţea de instituţii de credit, care includeau bănci şi bănci populare, care au acordat credite importante ţăranilor. Capitalul acestor bănci provenea din averile unor no¬tabili români sau era împrumutat de la instituţii din vestul Europei.
Au descoperit creditul ipotecar
După plata despăgubirilor, băncile au continuat să îi crediteze pe ţăranii români care doreau să îşi cumpere pământ. Cel mai adesea, creditele erau garantate chiar cu ipotecă asupra pământurilor cu pricina. Deceniile de prosperitate de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Imperiul Austro-Ungar, format în 1867, nu a fost implicat în nici un conflict major, au permis ţăranilor români să prospere, să îşi plătească creditele şi să cumpere noi pământuri. Nu există o statistică oficială detaliată, însă, până în anul 1918, mai mult de jumătate din pământurile din Ardeal fuseseră cumpărate ori răscumpărate de români din mâinile nobililor maghiari, după cum reiese din calcule făcute în perioada interbelică, atunci când a avut loc exproprierea marilor moşii din Transilvania. Practic, ecourile acestui proces, prin care ţăranii, eliberaţi de servituţile personale, au învăţat să ia credit şi să îşi cum¬pere pământ se regăsesc şi în literatură.
Scriitorul Liviu Rebreanu, în romanul „Ion”, a reuşit să surprindă psihologia ţăranului din Ardeal, care a devenit, din iobag, proprietar pe pământul pe care îl lucra.
Socrul lui Octavian Goga a făcut avere din creditare
Însă nu doar ţăranii români au avut de câştigat de pe urma acestor transformări, ci şi bancherii, care au pus la punct un sistem inteligent de creditare, cu perioade lungi de rambursare şi cu dobânzi mici, precum şi cu păsuiri în anii cu recolte proaste. Practic, istoricii afirmă că, prin faptul că şi-au susţinut debitorii în perioadele proaste, bancherii români din Transilvania au reuşit să îşi asigure venituri constante pentru perioade lungi de timp, iar aceste venituri constante din agricultură au favorizat băncile deţinute de români în perioadele de criză economică, atunci când băncile concurente, bazate pe creditarea sectorului comercial şi industrial, au avut de suferit din cauza insolvenţei debitorilor.
Una dintre instituţiile financiare care a prosperat a fost Banca Albina. În anii de dinaintea primului război mondial, ea era condusă de Partenie Cosma, primul socru al lui Octavian Goga. „Fiica acestuia, Hortensia, era socotită, atunci când s-a căsătorit cu poetul născut la Răşinari, drept cea mai bogată fată de măritat din Ardeal”, după cum spunea scriitorul clujean Dan Brudaşcu. Însă Banca Albina şi Partenie Cosma nu sunt decât cele mai vizibile exemple din sistemul bancar creat de români după anul 1848.
Fondurile macedoromânilor
Mai mult, pe lângă băncile românilor ardeleni, importante capitaluri au fost oferite şi de negustorii şi bancherii macedoromânii stabiliţi în Budapesta şi în Viena. De altfel, primul mitropolit ortodox din Sibiu, Andrei Şaguna, era unul dintre aceşti macedoromâni, la fel ca şi familia de Kalnoky, care a intrat apoi în rândurile aristocraţiei maghiare.