Declaraţiile lui Victor Ponta de vineri privind susţinerea explorării gazelor de şist în România au surprins, cu atât mai mult cu cât Ponta a impus, în luna mai anul trecut, un moratoriu asupra explorării gazelor de şist şi a făcut din concesiunile acordate Chevron unul dintre motivele pentru demiterea Guvernului Ungureanu. Printre posibilele explicaţii ale voltei spectaculoase a lui Ponta s-ar putea număra un contract semnat cu o zi înainte la Davos, precum şi rapoartele despre starea precară a Gazprom.
Compania naţională ucraineană de gaz, Naftogaz, a semnat joia trecută un contract în valoare de 10 miliarde dolari cu Royal Dutch Shel pentru exploatarea gazelor de sist din Ucraina. Ceremonia de semnare s-a desfăşurat la Davos, în marja Forumului Economic Mondial, şi a avut loc sub patronajul preşedintelui ucrainean, Viktor Ianukovici. Obiectivul contractului este, desigur, ca pe termen mediu şi lung Ucraina să uşureze dependenţa de gazul rusesc şi de Gazprom, ceea ce nu a fost de natură să-i facă pe ruşi fericiţi. Drept pentru care, două zile mai târziu, sâmbătă, Gazprom a trimis Ucrainei o factură pentru gazul consumat în 2012 de nu mai puţin de 7 miliarde dolari.
La Kiev, guvernul a luat foc pentru că, susţine prim-ministrul Mikola Azarov, Ucraina a plătit toate cele 33 de miliarde metri cubi de gaz pe care le-a consumat în 2012, şi încă la un preţ de 430 de dolari pe mia de metri cubi, peste preţul pieţei. Azarov are dreptate, dar, din păcate pentru Ucraina, Kievul a contractat 42 miliarde de metri cubi din care este obligat să plătească – în virtutea unei clauze numite take-or-pay – cel puţin 80% din valoarea gazului contractat, fie că îl consumă sau nu. 33 de miliarde metri cubi reprezintă acest minim, dar Gazprom susţine că a livrat gaze şi unor companii private şi a umflat nota de plată pentru Naftogaz la maximum. Dacă nu plăteşte, Ucraina s-ar putea trezi pentru a treia oară că Gazprom închide robinetul în plină iarnă, şi totul pentru că a semnat un contract cu Shell şi are în plan să mai semneze unul cu Chevron, tot pentru gazele de şist (estimate la 1,2 trilioane de metri cubi), şi un contract de explorare a platoului continental din Marea Neagră cu un consorţiu condus de ExxonMobil.
Soarta contractelor pe termen lung
Exemplul ucrainean ilustrează foarte bine ce nu este în regulă cu monopolul Gazprom şi cu contractele pe care gigantul rus le impune statelor cliente. Ucraina este un caz nefericit de contract împovărător împotriva interesului naţional, dar în alte părţi ale Europei lucrurile nu evoluează deloc în interesul ruşilor. Gazprom preferă să încheie contracte pe termen lung (LTC) cu cantităţi fixe şi indexate cu preţul petrolului. În ultimii ani însă, clienţii europeni au început să pretindă ca preţul la gazele contractate pe LTC să fie ajustate astfel încât să fie aduse mai aproape de preţul pe piaţa la vedere (on spot). Deşi Gazprom Export a refuzat iniţial să modifice înţelegerile, scăderea cererii a obligat în cele din urmă compania să accepte astfel de ajustări în relaţia cu clienţii din Europa. Chiar şi în aceste condiţii, apetitul pentru gaz rusesc al europenilor continuă să scadă. Pe 15 ianuarie, preşedintele Gazprom, Alexei Miller, a anunţat că producţia a scăzut în 2012 cu 5% faţă de 2011, iar exporturile către ţările non-ex-sovietice au scăzut chiar mai abrupt, cu 8%. Mai mult, potrivit unei analize a Societe Generale, în 2011 numărul de contracte de gaz „on spot” a crescut cu 45% şi se aşteaptă ca ponderea lor să depăşească 50% în 2014. În plus, „termenele lungi” din LTC devin din ce în ce mai scurte. Cel mai recent contract pe termen lung semnat de Gazprom a fost cu Bulgaria, numai pe zece ani şi cu o reducere de 20% a preţului. Şi veştile sunt încă şi mai proaste pentru Gazprom din 2016 încolo.
Revoluţia gazelor de şist şi LNG
Creşterea cantităţii de gaze naturale disponibile în lume este legată de revoluţia gazelor de şist din Statele Unite. America îşi asigură deja necesarul de gaz din producţie internă şi, din 2016, va deveni exportator net de gaz natural lichefiat (LNG). Iar preţul gazelor americane NU este legat de preţul petrolului, precum gazul rusesc. Revoluţia americană a gazelor de şist a „eliberat” şi alţi producători, în special din Canada, Australia şi Africa de Est unde se dezvoltă în ritm alert instalaţii de producţie a LNG. În aceste condiţii, cantitatea de gaz disponibilă pentru piaţa europeană va creşte şi mai mult punând în dificultate capacitatea Gazprom de a face faţă competiţiei. În sfârşit, a treia veste proastă este investigaţia lansată de Comisia Europeană în toamna trecută, care are drept obiect violarea legilor europene antitrust şi, printre altele, pune în discuţie indexarea preţului la gaze cu preţul petrolului.
În condiţiile în care Gazprom este prinsă în investiţii faraonice, de la construcţia South Stream la dezvoltarea şi construcţia de conducte în Orientul Îndepărtat, gigantul rus va avea mari dificultăţi să se adapteze rapid şi flexibil la noile realităţi globale ale pieţei gazelor naturale. Din acest motiv, scrie Andrej Tibold, editor al publicaţiei berlineze Eurasia Energy Observer, Vladimir Putin ia în considerare spargerea Gazprom în două companii (producţie şi transport) şi chiar a monopolului Gazprom Export, care ar urma să fie împărţit în companii „independente”.
În România, unde urmează liberalizarea preţurilor la gaze, a rămâne fidel contractelor pe termen lung cu Gazprom ar însemna o creştere nejustificată a preţului la gazele de producţie internă, o situaţie care nu ar putea fi justificată nici economic, nici politic, în condiţiile în care alternativa LNG este la îndemână. Or, descoperirea unor cantităţi semnificative de gaze de şist ar putea fi un bun motiv pentru o revizuire a înţelegerilor cu ruşii. Revolta ecologistă împotriva gazelor de şist e bună în campania electorală, dar ar fi o dovadă de orbire geostrategică dacă ar fi perpetuată la guvernare.
