Zeci de companii de lactate şi de carne produc aceleaşi tipuri de salamuri după care am suspinat în comunism: salam de vară sau de Sibiu, caşcaval Rucăr etc. De altfel, orice persoană poate cumpăra reţeta acestor produse, în 10 minute, plătind 8 euro.
Cea mai importantă strategie de marketing pentru producătorii de mezeluri şi de lactate este să apeleze la memoria colectivă a românilor şi la „nostalgia” acestora după „fineţurile” din lumea comunismului. Cine nu a stat la coadă, de pildă, pentru salam Victoria? Aşa că, azi, îl produc firme din Bistriţa, Bucureşti, Poiana Mărului, Oradea, Timişoara, Braşov, Bacău. Nu trebuie să mergi prea departe pentru caşcaval Rucăr deoarece îl găseşti produs aproape în fiecare oraş mare al patriei: Satu Mare, Botoşani, Alba, Harghita, Cluj, Suceava, Târgovişte, Bucureşti, Suceava etc., iar preţul variază între 25 şi 40 de lei kilogramul.
Cel mai scump salam de Sibiu se face la… Bacău
Pe piaţa alimentară referinţele geografice pentru un anumit produs nu înseamnă nimic. Nu trebuie să mergi la Sinaia pentru salamul cu acelaşi nume deoarece îl produce Avicola Bacău sau Cristim, în fabrica de la Filipeşti. Iar dacă vrei să te înfrupţi din salamul de Sibiu ai o reală problemă. Pe care sub nici o formă nu o vei putea rezolva la Sibiu. „Salamul de Sibiu” este motiv de dispută între două mari companii: Angst şi Caroli Foods.
Cei din urmă spun că au plătit pentru recuperarea reţetei originale 50 de mii de euro, în timp ce Angst – care are fabrici la Buftea şi în Cluj – revendică, la rândul ei, paternitatea reţetei originale şi dreptul de a vinde produse sub această denumire. Amuzant este faptul că atunci când am vrut să facem lumină şi să vedem cui aparţine cu adevărat brand-ul, OSIM ne-a spus: „Salamul de Sibiu este marcă înregistrată a Scandia România SA, după mai multe transmiteri de drepturi. În prezent, sunt mai multe cereri de înregistrare de marcă şi indicaţie geografică pentru «Salam de Sibiu», toate în diverse stadii de procedură”. Din această dispută câştig de cauză are „Avicola Bacău” care deţine 40% din piaţă.
Cristian Călin, „corporate affairs” la Avicola Bacău ne-a spus că firma pe care o reprezintă a mizat pe faptul că mulţi asociază salamul de Sibiu cu gustul copilăriei. „Importantă este distribuţia promptă în magazinele relevante, tehnologia de producţie. Deşi avem cel mai mare preţ de pe piaţă, «salamul de Sibiu» de la Bacău este un brand recunoscut şi are un gust foarte bun”, spune Călin. Ştie că, în acest moment, se încearcă înregistrarea lui ca specificaţie geografică, dar spune că asta nu îi va împiedica să producă în continuare acest sortiment dacă vor respecta reţeta.
Reţete de opt pagini
Şi totuşi, de ce producătorii se bat pentru a se impune pe o piaţă unde concurenţa este foarte acerbă folosind aceleaşi branduri prăfuite? „Noi am pierdut această specificitate a produselor şi am pierdut-o acum zeci de ani şi mi-e teamă că poate nici nu am avut-o. După jumătate de veac, noi ştim doar că oamenii s-au bătut înainte de 1989 pe salam de Sibiu, iar azi acest nume are rezonanţe puternice în memoria colectivă a românilor„, explică Tiberiu Cazacioc de la „Asociaţia Grupul de Iniţiativa Radu Anton Roman”.
Totuşi, mai există o cauză pentru care oricine deţine o fabrică simte „nevoia” să producă mărcile pe care le-am amintit mai sus. Standardele pentru produsele de tip caşcaval „au fost anulate în anul 1996 şi înlocuite cu un standard cadru general pe acest tip de produs, în timp ce pe zona de salamuri au existat o serie de standarde de produs în anii 1955-1960 anulate. Momentan este în vigoare numai un cadru standard”, după cum ne-a precizat Mircea Martiş, director general al Asociaţiei de Standardizare din România (ASRO).
Ne-am propus să cumpărăm şi noi aceste cadre generale pentru producerea salamului Victoria, de vară sau a caşcavalului Rucăr ori Dalia.
Nimic mai simplu. Ne-am deplasat la sediul ASRO, am făcut o cerere în nume propriu, am plătit 70 de lei şi după zece minute am primit, printate, un standard pentru „brânzeturi pentru paste opărite” şi încă unul pentru „salamuri crude – salamuri de Sibiu”. Ambele având opt pagini.
Verificarea produselor, inexistentă
Înarmat cu aceste standarde, orice producător se poate apuca de produs salam de Sibiu sau de vară sau caşcaval Rucăr. Tradiţie? Nu se impune! Are importanţă referirea geografică? Absolut deloc. Este cineva care controlează procesul de fabricaţie? Răspunsul este stupefiant – nu! Se merge pe încredere, iar ceea ce se verifică de către organismele de stat este eticheta – dacă ceea ce este înscris pe ambalaj corespunde cu cerinţele din standarde şi dosarul de licenţiere a produselor. Numai că… „Licenţele de produse sunt nişte declaraţii formale care nu se aplică nicăieri în lume. Pentru că ele nu te obligă să respecţi o lege, ci doar să faci o declaraţie la Ministerul Agriculturii. Personal, eu aş fi de acord ca produsele generice, vechi, consacrate să respecte reţeta persoanei care a inventat-o acum 20 de ani ori 100 de ani”, ne-a spus Sorin Minea, preşedintele „Federaţiei patronale române din industria cărnii”.
Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, ştie despre ce e vorba, dar spune că nu prea are ce face, deoarece există o opoziţie faţă de introducerea unor standarde mai precise. „Nu e normal ca mai mulţi producători să vândă acelaşi tip de produs. La această situaţie s-a ajuns pentru că la începutul anului 2010 a fost abrogată Ordonanţa 42/1995 privind producţia de produse alimentare destinate comercializării. Avem în lucru un proiect de lege prin care vrem să impunem o licenţiere clară, în sensul că o marcă de produs trebuie să fie identificată după ingrediente, reţetă, zonă, tehnologie şi alte elemente care dau specificitate respectivului produs. Mulţi îşi arogă dreptul de a scoate astfel de produse pe piaţă în absenţa unei reglementări clare. Ei spun că e suficient să respecte eticheta şi că sunt deschişi oricăror controale.”
„Lumea e obişnuită cu produsele vechi”
De ce nu a avut caşcavalul de Rucăr destinul gemului de Topoloveni, un produs recunoscut ca tradiţional românesc în Uniunea Europeană? Ne spun cu sinceritate chiar producătorii acestui tip de produs. „Noi am încercat să vindem şi sub altă denumire dar nu a mers. În primul rând pentru un produs nou ai nevoie de promovare, iar promovarea înseamnă bani mulţi. Şi oricum, ne-am dat seama că lumea e obişnuită cu aceste branduri vechi. Nu vindem pentru piaţa locală pentru că în Bucovina sunt mulţi producători, ci mai mult în ţară şi chiar la export”, spune Florin Burac, director comercial al companiei Tudia din Suceava. Pe aceleaşi coordonate vine şi explicaţia Danielei Paşcă, reprezentanta companiei Unilact din Alba: „Vindem bine de când ne-am înfiinţat în 1994. Am vrut o dată să vindem caşcavalul sub denumire proprie, dar ne-am gândit că ar trebui să operăm o schimbare şi asta reprezenta un risc şi atunci am renunţat. Avem calitate şi preţ bun, iar omul îl recunoaşte imediat – cel pătrat Dalia, cel rotund Rucăr”.
„Oamenii sunt confortabili cu vechile denumiri”
Aneta Bogdan, managing partner al „Brandient”, spune că toată lumea vrea să aibă în portofoliu produsele mai sus menţionate, iar ele nu sunt branduri, ci denominări de categorie. „Salamul de Sibiu e un salam uscat pe care unii îl denumesc într-un fel, alţii în altul, dar în ceea ce priveşte reţeta toate sunt cam la fel. Vorbim de sortimente cu care oamenii sunt confortabili, pe care le preferă. În loc să te apuci să inventezi sortimente noi şi să îţi asumi riscuri, mai bine faci «copy/paste» pe ceea ce există în piaţă. De aceea, atunci când ele nu sunt protejate, toate lumea le produce.” La rândul său, Ovidiu Dinescu, purtătorul de cuvânt al OSIM crede că vorbim de produse standardizate care se fac după reţete. „O reţetă nu înseamnă neapărat un brand. Dacă nu este înregistrată o marcă cu această denumire pe clasa respectivă, care să fie revendicată de un proprietar, atunci nu e nici o problemă. Dacă există o asociaţie de producători şi fiecare are dreptul de a o folosi atunci iarăşi nu e nici o problemă.”
Cârnaţii nu sunt înregistraţi. Festivalul, da!
Dacă România are, astăzi, un singur produs cu certificat european de calitate, Ungaria deţine 7, Cehia – 29, Sovacia – 13. Este vorba de gemul de Topoloveni. Recunoaştere la nivel european a calităţii superioare dobândite de un anumit produs arată capacitatea locuitorilor dintr-o anumită zonă de a valorifica într-un fel specific resursele proprii şi tradiţia. Lucia Romanescu, şefa Serviciului Produse Tradiţionale care funcţionează în cadrul Ministerului Agriculturii, spune că recunoaşterea europeană va cuprinde alte două produse „Novac afumat din Ţara Bârsei” şi „Cârnaţii de Pleşcoi”. Cine va avea drept de producţie pentru că acest ultim produs l-am găsit la supermarket de la Valmar cu 50 de lei, iar de la Aldis Călăraşi la 20 de lei. Treaba e neclară pentru că de la OSIM am aflat despre cârnaţii de Pleşcoi că „nu este marcă înregistrată”; este înregistrată doar marca „Festivalul cârnaţilor de Pleşcoi”.
„Nu e normal ca mai mulţi producători să vândă acelaşi tip de produs”, Valeriu Tabără, ministrul Agriculturii
