Niculina Ceaușescu, citată de Mediafax, a povestit cum a ajuns Nicolae cizmar. „(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruţă, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenoroceşti; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să înveţe şi ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viaţă» (…) În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei.(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu şi avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan.”
„De asemena, tot de la mama, mai ştiu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae şi Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofiţer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe uliţa noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare»”
Pentru o vreme, cei doi au izbutit să-şi ţină promisiunile pe care şi le-au făcut unul altuia şi să-şi împlinească visul. Atâta doar că visul lor frumos a fost coşmarul unei ţări.
Ceauşescu devine secretar general al PCR
Pe 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului, în vârstă de 64 de ani.
Cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluţie ce părea convenabilă: Nicolae Ceauşescu, prim- secretar, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceauşescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greşită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carenţelor sale intelectuale şi idelologice. În mai puţin de doi ani ei vor vedea că s-au înşelat şi că mai tânărul lor tovarăş de abia îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.
Securitatea, cea mai puternică armă a dictatorului
Securitatea a fost cea mai puternică armă a lui Nicolae Ceauşescu. De la fiecare scară de bloc, la fiecare şcoală, fabrică, instituţie publică, Securitatea acapara tot şi se întindea ca o caracatiţă. În 1990, gen.col. Victor Stănculescu, pe atunci ministru al Apărării, spunea că personalul din cele şase Direcţii, inclusiv filialele locale din judeţe şi din Bucureşti numără 8.400 de oameni. Această cifră nu includea personalul tehnic şi din comunicaţii şi nici trupele Ministerului de Interne. Punându-i la socoteală şi pe aceştia preşedintele Iliescu avansa cifra de 15.000 oameni.
Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est
Politica reformistă a lui Gorbaciov va influenţa direct şi indirect situaţiile din ţările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varşovia. Comuniştii reformişti sunt susţinuţi discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleaşi în aceste ţări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunţat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în ţările aliate, echivalând cu renunţarea la doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste.
Pe 22 decembrie 1989, zeci de mii de bucureşteni au ieşit în stradă şi l-au forţat pe Nicolae Ceauşescu să fugă cu un elicopter. Câteva ore mai târziu, instituţii publice erau atacate de „terorişti” cu focuri de armă.
După mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu era anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanţi.
Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi, numiţi generic „terorişti”.
În Bucureşti, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piaţa Universităţii, la sediul CC şi la sediul Televiziunii, dar şi în alte zone ale oraşului. În acele zile erau frecvente informaţiile privind atacuri asupra unor instituţii importante. Psihoza creată a dus şi la situaţii în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniţi să-i ajute.
Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţie, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi. Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.
Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată pe 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.
