de Dennis Deletant
Am relatat acest incident (prima parte a textului o puteți citi AICI – n.Rl.) ca să sugerez într-o anumită măsură care era atmosfera care domnea în Bucureşti, imediat după înlăturarea lui Ceauşescu: paranoia, neîncredere, nesiguranţă în ce priveşte viitorul, o mulţime de arme de foc puse în circulaţie, unele ajunse în mâinile unor tineri care trăgeau din teribilism şi care ştiau foarte puţin despre cum se mânuieşte o puşcă sau o armă automată. Mulţi dintre soldaţii proaspăt înrolaţi pe care i-am văzut ripostând împotriva lunetiştilor [trăgătorilor ascunși] ţineau armele deasupra civililor, punându-i și pe aceştia în bătaia focului adversarului. Astfel de stângăcii în pregătirea militară au avut ca rezultat multe victime, produse chiar de cei care îi apărau.
Pericolul pe care îl reprezentau lunetiștii [trăgătorii ascunși] l-am simţit pe pielea mea. În seara de 7 ianuarie 1990, mă aflam pe o stradă întunecată din centrul capitalei – pe strada Londra, de fapt – şi mă îndreptam spre locuinţa unui prieten de familie, când am auzit o pocnitură şi un zgomot metalic venit dinspre partea de jos a zidului unei case prin faţa căreia treceam. Pe trotuar, în faţa mea, am văzut un glonţ. Când m-am aplecat să mă uit la el, un miliţian cu puşca în mână a alergat spre mine şi mi-a strigat să ies din lumina felinarului. Am lăsat glonţul şi m-am adăpostit la umbra unei maşini. După câteva minute, miliţianul, care se adăpostise și el după o maşină, s-a furişat către mine, a luat glonţul şi mi l-a dat. Era cald încă. „Ţine-l, ai fost la un pas de moarte. Trage cineva din blocul de vizavi şi încercăm să-l eliminăm”, mi-a spus. M-a întrebat ce făceam pe stradă la ora aceea şi i-am explicat că ma duc în vizită la un prieten. A întrebat cum îl cheamă pe prietenul meu şi ce număr are casa în care stă. Când i-am răspuns, şi-a dat seama, după accent, că nu eram român. Când i-am spus că sunt britanic şi-a făcut cruce şi a exclamat: „Dumnezeu te-a avut în pază în noaptea asta!” Din fericire, mă aflam la câţiva paşi de destinaţia mea. Miliţianul m-a însoţit până la poartă şi a dispărut apoi în întuneric. I-am strigat de departe: „Mulţumesc!”.
Lunetiştii [trăgătorii ascunși] din Bucureşti au dat naştere la o mulţime de zvonuri legate de intențiile şi loialitatea lor. Pe stradă şi în presă, lunetiştii [trăgătorii ascunşi] erau numiţi terorişti. Unii români îi considerau securişti, în timp ce alţii, mai informaţi, spuneau că aparţin Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), o unitate a Securităţii. Unii membri ai ei, până la execuţia lui Ceauşescu au continuat să lupte pentru revenirea dictatorului la putere. După moartea sa, însă, s-au pierdut în ceaţă. Un grup de trei sau patru persoane care au intrat cu forţa în reşedinţa ambasadorului britanic, aflată vizavi de Televiziunea Română, pe strada Emil Pangratti, şi au instalat o mitralieră pe acoperiş. Erau, probabil, membrii USLA. Au tras în televiziune mai bine de-o oră, până când tancurile au făcut scrum locuinţa cu pricina. Trăgătorii n-au fost prinşi niciodată.
Incidentul seamănă cu împușcăturile din faţa clădirii Comitetului Central, din seara de 22 decembrie, când mulţimea asculta pe cei câţiva vorbitori care condamnau regimul Ceauşescu. Nu s-a aflat nicioadată cine au fost autorii acelui atac, care a incendiat Biblioteca Centrală a Universității și a ciuruit pereţii CC-ului, dar nu și balconul din care vorbea, printe alții, Ion Iliescu. Atunci au murit mulţi. Sunt voci care susţin că a fost vorba de o „diversiune” pusă la cale ca să se creadă că forţe „contra-revoluţionare” încercau să-l readucă pe Ceauşescu la putere şi, astfel, să dea legitimitate creării Frontului Salvării Naţionale, proclamat cu puţine ore în urmă de Ion Iliescu. Această interpretare se potrivea foarte bine cu ideea că revolta populară, începută la Timişoara, a fost deturnată de comuniştii din eșalonul doi, conduşi de Iliescu, şi transformată în „revoluţie”. Alţii au mers chiar mai departe, susţinând că evenimentele de la Timişoara au constituit doar primul pas al unei conspiraţii regizate de comuniştii anti-ceauşişti, în frunte cu Iliescu, care au vrut răsturnarea lui Ceauşescu, dar menţinerea comuniştilor, dacă nu chiar şi a Partidului Comunist, la putere. Mulţi români s-au simţit păcăliți, spunând că sacrificiul din decembrie 1989 a fost în zadar. Părerea lor e cel mai bine ilustrată de faptul că, deși Partidul Comunist a fost declarat dizolvat în ianuarie 1990, n-a existat niciun document care să ateste acest lucru. O dovedește și faptul că în Guvernul Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale era prezent generalul Victor Stănculescu, ministru adjunct al Apărării în timpul lui Ceauşescu. Stănculescu, care, așa cum s-a văzut mai târziu, a jucat un rol important în represiunea armată a demonstraţiilor de la Timişoara, pe 17 şi 18 decembrie, a fost numit Ministru al Economiei Naţionale pe 28 decembrie 1989 şi a deţinut acest post până pe 16 februarie 1990, când a devenit Ministru al Apărării. Prezenţa mea în Bucureşti, împreună cu echipa BBC, mi-a prilejuit o a treia amintire despre urmările revoluţiei, de data aceasta în legătură cu Stănculescu.
Pe 4 ianuarie, eram împreună cu Ion Caramitru, cel care, alături de Mircea Dinescu, a fost printre primele persoane care au apărut la TVR după fuga lui Ceaușescu din București și care a adresat un apel emoționant pentru susținerea revoluției. Cu Caramitru eram prieteni mai vechi și când m-a dus la el un alt prieten, Augustin Buzura, la sediul Guvernului Provizoriu al FSN din Palatul Victoria, Ion se ocupa de numirea noilor directori d la direcțiile de cultură judeţene. În glumă, mi-a oferit postul de director în judeţul Bacău, spunând că vrea să îi schimbe pe toţi acoliţii lui Ceauşescu din domeniu. Când l-am întrebat de ce a ales tocmai Bacăul, mi-a spus că era primul judeţ care i-a venit în minte. În timp ce vorbeam, însă, a sunat telefonul. Caramitru a răspuns și la celălalt capăt al firului era generalul Stănculescu, care m-a invitat să-i fac o vizită. Cum nu avea o maşină care să mă ducă acolo, i-a cerut domnului Caramitru să facă rost de una, de la Guvern. Am acceptat invitația şi m-am suit într-un jeep care mă aşteptase jos, la intrare. Şoferul mi-a cerut însă să-i dau adresa la care urma să mergem. Mi-a spus că fusese recrutat din provincie, împreună cu alţi şoferi, pentru că noul guvern nu avea încredere în şoferii Partidului Comunist, puşi pe linie moartǎ, iar el nu era familiarizat cu Bucureştiul. Din fericire, având adresa de la Ion Caramitru, ştiam cum se ajunge la biroul generalului.
Când am ajuns acolo, doi bodyguarzi înarmaţi, îmbrăcaţi în civil, m-au escortat până la etajul patru al unei clădiri – cred că se numea Ministerul Planificǎrii – de pe Calea Victoriei şi m-au condus în biroul lui Stănculescu. Era și el îmbrăcat în civil. Mi-a explicat că vroia să trimită un mesaj urgent guvernului britanic, dar pentru că ambasadorul nostru se retrăsese la Sofia, nu ştia pe cine să contacteze la Bucureşti. Aflase că eram cu echipa BBC la București şi m-a rugat să transmit mai departe mesajul lui. Era o cerere pentru medicamente, alimente şi ajutor în a repune pe picioare sistemul energetic al ţării. I-am transmis lui John Simpson mesajul și el l-a transmis mai departe, la Londra, prin satelit. I-am spus lui Stănculescu că cel puţin doi diplomaţi britanici rămăseseră în post la ambasadă şi că ar putea încerca să ia legătura cu ei. A fost de acord, aşa că m-am dus la ambasadă. Am arătat paşaportul unor soldaţi români de la intrare şi mi-au dat voie să intru. În curtea interioară m-am întâlnit cu ataşatul militar, locotenent-colonelul Bill Chesshyre, căruia i-am transmis mesajul generalului Stănculescu. Chesshyre mi-a mulţumit şi, două luni mai târziu, David Mellor, ministrul adjunct de la Foreign and Commonwealth Office, mi-a mulţumit și el personal pentru ajutor.
În timpul întâlnirii avute cu generalul Stănculescu, am profitat de ocazie și l-am întrebat ce a făcut pe 22 decembrie, ziua fugii lui Ceauşescu. Ce mi-a povestit atunci – și am apelat la memoria mea ca să notez, imediat ce am ajuns la hotel, tot ce mi-a mărturisit – seamănă, în mare parte, cu ce avea să relateze câţiva ani mai târziu. De altfel, am mai avut ocazii, întâmplătoare, să-i pun întrebări suplimentare legate de acele zile fierbinți. Mi-a spus că pe 22 decembrie fusese informat prin telefonul Armatei pe care îl avea acasă, că trebuie să se ducă la Comitetul Central. Generalul Vasile Milea, Ministrul Apărării, era încă în viaţă. Stănculescu venise acasă de la spital la 9.30 dimineaţa. La telefon, ofiţerul îi spusese că Ministrul [Apărării] vroia să-l vadă la Comitetul Central. La scurt timp după aceea, a sunat din nou să spună că se întâmplase ceva la Comitetul Central, fără să spună ce, şi că Stănculescu trebuia să se ducă acolo imediat. A venit apoi o maşină trimisă de Silviu Curticeanu, şeful cabinetului lui Ceauşescu, cu doi-trei oameni de la Direcţia a Cincea (Garda de Corp) a Securităţii, care i-au spus lui Stănculescu că îi trimisese Curticeanu să-l ia imediat şi să-l ducă la Comitetul Central. Pe drum l-au informat că Milea s-a sinucis.
Stănculescu a urcat la primul etaj, unde l-a întâmpinat Curticeanu, care i-a spus că e așteptat de „tovarăşi”, adică de soții Ceauşescu. Cei doi îl aşteptau nu în Cabinetul 1, ci în antecameră. L-au întrebat de ce a venit așa târziu. Stănculescu le-a spus că s-a rănit la picior într-un accident şi că i-l puseseră în ghips. Ceaușescu i-a spus că Milea i-a trădat şi s-a sinucis. I-au spus apoi lui Stănculescu că în piața din fața Comitetului Central trebuiau să sosească unităţi militare. La acelaşi etaj era o cameră plină de generali – comanda operaţională a Armatei – printre ei, generalul Voinea, şeful Garnizoanei Bucureşti, şi generalul Eftimescu, şeful Secţiei Operaţionale a Statului Major. Într-o altă încăpere fusese organizat un centru de comunicaţii al Armatei. Generalii i-au spus lui Stănculescu că două regimente, unul de tancuri și unul de vehicule blindate, au pornit din Şoseaua Olteniţei spre piaţă, la ordinele lui Milea. Stănculescu a părăsit încăperea şi s-a întâlnit la centrul de comunicaţii cu un căpitan, Marius Tufan, pe care l-a întrebat discret dacă este în contact cu cele două unităţi. El a confirmat, la care Stănculescu i-a spus să le dea ordin din partea lui să se întoarcă la cazarmă.
Stănculescu s-a întors apoi la soţii Ceauşescu şi le-a raportat că cele două unităţi se aflau pe drum, dar că tensiunea din piaţă e tot mai mare. Le-a spus celor doi că ar fi mai bine dacă ar părăsi clădirea şi că singura soluţie e să plece cu elicopterul, fără să ştie că pe acoperiș nu era suficient spațiu pentru aterizarea/decolarea unui elicopter, din cauza antenelor, așa că cei de la Securitate au trebuit să le demonteze. Soţii Ceauşescu s-au întors în cabinetul lor, au vorbit cu Curticeanu şi cu încă cineva care mai era acolo (cu Manea Mănescu, credea Stănculescu).
Niciunul dintre ceilalţi generali şi ofiţeri n-au ieşit din birourile lor, nimeni nu l-a întrebat pe Stănculescu ce ar fi de făcut. El susţinea că îl evitau, pentru că fiind implicat în evenimentele de la Timişoara, nu ştia ce rol jucaseră ei în actele de violenţă din Bucureşti. Ceauşescu l-a întrebat pe Stănculescu cât timp durează până vine elicopterul. O jumătate de oră, a răspuns generalul, după care i-a telefonat generalului Rus, şeful Forţelor Aeriene, ca să-l întrebe cât timp i-ar lua să trimită două elicoptere. Ideea cu elicopterul se ivise, după relatarea lui Stănculescu, pe la ora 11 dimineaţa sau 11 şi un sfert. Soţii Ceauşescu se duseseră în cabinetul preşedintelui, dar se citea pe fața lor că erau speriaţi. Intraseră deja în panică, se făcuseră palizi, erau înspăimântaţi, transpiraţi şi agitaţi, după cum spunea Stănculescu. Acela a fost momentul în care i-a venit ideea cu elicopterul.
Stănculescu l-a sunat de la centrul de comunicaţii pe generalul Rus și acesta i-a spus că o elicopterele vor veni, dar mai trebuia un ordin, cel al generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei V din Securitate. Aşa era procedura: ordinul trebuia să vină din două părţi. Rus l-a pus pe Stănculescu să verifice dacă acoperişul suportă două elicoptere, iar Stănculescu l-a pus pe Neagoe să verifice. Oamenii lui Neagoe erau echipați cu arme automate și grenade. Conform celor spuse de Stănculescu, în toată clădirea nu erau mai mult de 50 de persoane. Abia după ce s-a răspândit vestea că Ceauşescu a fugit cu elicopterul au dispărut și oamenii lui Neagoe, iar când demonstranţii au intrat cu forţa în clădire și au găsit arme în mai multe încăperi, le-au luat cu ei care cum a apucat.
Neagoe s-a dus să verifice dacă puteau ateriza elicopterele iar Stănculescu i-a escortat pe soţii Ceauşescu la lift, însoţiţi de trei bodyguarzi şi, crede el, de Mănescu, deşi nu era sigur.
Stănculescu a rămas jos şi i-a spus aghiotantului să urce ca să vadă cum pot urca soţii Ceauşescu în elicopter. Aghiotantul a urcat cu al doilea lift și a ajuns înaintea Ceauşeştilor. Aceştia au ieşit pe acoperiş – aşa i s-a spus lui Stănculescu – printr-o fereastră de la etajul şase care dădea spre terasă de pe acoperiș. Li s-a dat probabil un scaun pe care să urce ca să iasă pe fereastra. Cei de la Securitate demontaseră deja câteva antene. Al doilea elicopter n-a putut să aterizeze. Aghiotantul i-a spus lui Stănculescu că primul elicopter aterizase deja când cuplul Ceauşescu a ajuns pe acoperiş. Când aghiotantul i-a spus lui Stănculescu că cei doi se urcaseră în elicopter, generalul a luat liftul până la etajul şase ca să scape de pistol pentru a putea părăsi clădirea. Apoi, împreună cu aghiotantul său au coborât pe scări şi au ieşit din clădirea Comitetului Central pe poarta principală, care era asaltată de revoluţionari.
Stănculescu s-a retras prin mulţime spre intrarea D a clădirii şi apoi către Ministerul Producţiei Alimentare, sperând să găsească o maşină. Scopul lui era să ajungă la Ministerul Apărării din Drumul Taberei şi să preia controlul Armatei. Abia când a ajuns la Ministerul Producţiei Alimentare l-a sunat pe generalul Rus de la un telefon guvernamental şi i-a cerut să urmărească elicopterul lui Ceauşescu. Când a ajuns la Ministerul Apărării a primit primele veşti de la Rus: elicopterul aterizase la Snagov, dar soții Ceaușescu plecaseră mai departe. După aceea a cerut să fie chemat un doctor care să-i scoată ghipsul de pe picior.
Povestea cu piciorul în ghips, aşa cum avea să-mi mărturisească ulterior Stănculescu (ne-am revăzut, întâmplător, de câteva ori după revoluție) a fost o şmecherie. După ce, pe 22 decembrie, s-a întors pe la 4 dimineaţa de la Timişoara, şoferul i-a relatat despre evenimentele din centrul Bucureştiului. Generalul a făcut apoi un duş şi i-a spus soţiei că se duce la minister. Soţia l-a sfătuit să nu se ducă, mai bine să meargă la spital și să se interneze. Stănculescu i-a urmat sfatul. Când a ajuns la spital, a cerut să vină medicul de gardă. I-a explicat situaţia şi i-a spus că nu vrea să se ducă la Ministerul Apărării. Medicul a hotărît să-i pună piciorul în ghips. Stănculescu s-a dus acasă şi l-a sunat pe Ofiţerul de Serviciu ca să-i spună că s-a lovit la picior, i l-au pus în ghips şi nu putea să se mişte. Totuşi, la un moment dat, la ușa casei sale a oprit o maşină cu doi-trei bărbaţi în ea, care îi spuseră lui Stănculescu că fusese chemat de Curticeanu, din ordinul lui Ceauşescu, şi că n-avea încotro, trebuia să se prezinte de îndată la ordin.
Dezvăluirile lui Stănculescu despre cele întâmplate pe 22 decembrie 1989 sunt, cred, unele dintre primele relatări făcute de el, de aceea le prezint aici. Repet: le-am notat imediat după ce m-am întors la hotelul Intercontinental, pe 4 ianuarie, și le-am completat după alte câteva scurte conversații avute cu generalul. Ele scot în evidenţă ambiguitatea situaţiei în care se găseau unele persoane de rang înalt din Armată. După părerea mea, comportamentul lui Stǎnculescu la Comitetul Central ar putea fi interpretat ca un act bine gândit tactic: pe de o parte, prin chemarea elicopterelor i-a dovedit lui Ceaușescu că îi este loial, pe de alta parte, le putea arăta revoluționarilor că i-a scăpat de cuplul prezidențial, smulgându-i pe amândoi din sediul Partidului și trimițându-i departe de București.
*
Material pus la dispoziție de Ambasada Marii Britanii la București, în cadrul campaniei ‘Revoluția Română prin ochii britanicilor’.
