„Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. În urma acestui act, Iaşul a pierdut statutul de capitală, acest lucru având repercusiuni negative în viaţa socială şi economică a oraşului. Prezentarea acestor realităţi mai puţin cunoscute, cât şi tendinţele separatiste ale unor boieri moldoveni vor constitui subiectele expunerii acestei întâlniri”, scrie în anunțul unei dezbateri organizate sâmbăta trecută, la Iași, „despre cealaltă față a Unirii”.
Decenii la rând, „cealaltă față a Unirii” a fost un subiect pus la index. Pentru că printre prioritățile istoriografiei comuniste redefinite de Roller s-a numărat și stabilirea unei liste de subiecte tabu, printre care și antiunionismul moldovenilor. Într-o epocă în care până și Eminescu era interzis și într-un stat care se vroia tot mai centralist, termeni precum „antiunionism”, „separatism” sau „autonomie” nu puteau fi tolerate. Înaintea tovarășilor, însă, Unirea Principatelor fusese un subiect deschis, născând nu o dată controverse și dispute politice. În preajma anului 1859, ele deveniseră chiar aprinse. Mai târziu, s-a lăsat chiar cu morți și răniți.
Deși istoriografia românescă a consemnat mișcările antiunioniste, manualele de după 1948 au vorbit doar despre câștigătorii bătăliei, nu și despre perdanți, pe care cel mult i-a stigmatizat. Pentru generațiile crescute cu aceste manuale și pentru cele ceva mai îndepărtate geografic de Moldova, Unirea Principatelor Române înseamnă lapte și miere. N-a fost chiar așa. Unirea, acum 156 de ani, a „româniilor” despărțite de Milcov a presupus și manifestări ale patriotismului local, voci care se opuneau înfrățirii românești. O spun și istoricii, dar și filologii: „antiunionist, -ă. (persoană) care este împotriva unirii, a uniunii a două țări; spec. (persoană) care era împotriva unirii Principatelor Române.” (Dicționarul Explicativ)
Context: Vive la France!
Între 1853 și 1856 are loc Războiul Crimeei, conflictul dintre Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman în care Principatele Române sunt ocupate de trupele ruseşti şi cele austriece. Prin implicarea Marilor Puteri (Austria, Franţa, Anglia), interesate de zona Balcanilor, Rusia capitulează și acceptă negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului de pace (la 30 martie 1856).
Contele Walewski, ministru de externe al Franţei și președintele Conferinței de Pace, propune unirea Principatelor Române sub conducerea unui principe străin, inițiativă menită să oprească expansiunea rusească în Peninsula Balcanică. Documentul final al conferinței prevedea, printre altele: păstrarea puterii suzerane a Imperiului Otoman; înlocuirea protectoratului Rusiei ţariste cu garanţia colectivă a Marilor Puteri (Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman); revizuirea Regulamentelor Organice; dreptul la armată naţională; libertatea de navigaţie, comerţ şi culte și convocarea în Principate a câte unei adunări consultative şi reprezentative numite „Adunări Ad-hoc”, cu rolul de a consulta românii în problema unirii.
Hotărârile adoptate la Paris au avut ca efect dezvoltarea în Principate a unei mișcări unioniste formate din elita paşoptistă şi boierimea liberală (la Iaşi, organizată în jurul lui Mihail Kogălniceanu; la Bucureşti, în jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu).
Băieții răi
Mișcarea separatistă din Moldova s-a dezvoltat începând încă din 1856, în contextul eforturilor de unire a Principatelor. Ea este însă prea puțin cunoscută, deși fruntașii lor au fost nume de marcă ai elitei culturale moldovenești, industriași, boieri. Conservatori fiind, Unirea li se părea un nonsens, un proiect confuz prin care moldovenii urmau să renunțe prea ușor la o formă administrativă consacrată în timp. Dacă ar fi să asociem antiunionismul unei forme de conservatorism, susține istoricul Florea Ioncioaia, aceasta se referă la un conservatorism instinctual și nu ideologic.
Temerea antiunioniștilor era că Moldova va fi marginalizată, subordonată Munteniei, iar Iașiul, odată cu mutare capitalei la București, va deveni un banal oraș de provincie. Marginalizarea Moldovei, susțineau ei, urma să se întâmple și prin superioritatea numerică a muntenilor față de moldoveni, care însemna și o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.
De ceea ce le-a fost frică, n-au scăpat: centralizarea excesivă de după Unirea a dus la o izolare și un declin economic al Moldovei, sesizabile îndeosebi la Iași, și la migrația elitelor culturale ieșene spre București. Viața socială și culturală ieșeană intrase și ea în declin iar redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale și instituțiilor sale. În acest context, separatiștii au început din nou să se manifeste. „La Iași au avut loc frecvente manifestații antiunioniste la care participau în jur de 500-1.000 de persoane, o adevărată masă de oameni pentru vremurile de atunci“, spune istoricul Adrian Cioflâncă. Principalul slogan al antiunioniștilor era „Jos Capitala de la București!“.
O altă pildă a argumentației antiunioniste ne-o dă istoricul Mihai Cojocaru, în lucrarea sa Partida „separatisă” din Moldova (1856-1859):
Al.Vogoride, secretar al ambasadei otomane din Londra, frate cu caimacamul N. Vogoride, îl sfătuia să susţină că, „deoarece Unirea nimiceşte drepturile Moldovei”, el nu ar putea consimţi, în timpul guvernării sale, „să se piardă şi să se desfiinţeze” acele drepturi în favoarea Valahiei. Iar Musurus, cumnatul, ambasador al Turciei la Londra, îl îndemna să meargă neabătut pe drumul ştiut (al zădărnicirii Unirii!) şi aşa va scăpa această „frumoasă ţară de pericolele în care vor să o arunce nişte trădători neruşinaţi şi nevrednici de numele de moldoveni”, care, pentru „interese şi recompense materiale”, merg „cu răutatea lor până acolo, încât vor să transforme Moldova, patria lor, într-o simplă provincie a Valahiei şi, sub pretextul numelui fabulos de România, vor să reducă Moldova şi pe moldoveni în starea Irlandei şi a irlandezilor … „El, caimacamul, îşi va face numele „ilustru” în Europa, „iubit în Moldova, demn de a fi pronunţat de către generaţiile viitoare ale patriei moldoveneşti”, dacă va anihila „acţiunile ticăloase” ale acelora ce „nu roşesc a se numi partid naţional” – căci cum se poate numi partid naţional „o cabală care vrea robirea patriei!” În Valahia da, se poate numi aşa, pentru că „tinde la mărirea patriei”, dar în Moldova, din acelaşi motiv, ar trebui să se numească „partid antinaţional”, întrucât „singurul partid naţional în Moldova este partidul potrivnic Unirii”, iar Vogoride şi amicii săi politici „fac parte din acest partid naţional şi patriotic!”
Moș Ion Creangă și Unirea
Pe 11 februarie 1866, domnitorul Cuza este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberali (Monstruoasa Coaliție). „S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă”, au fost ultimele cuvinte ale domnitorului, înainte de a fi scos din Palat, după scurta sa domnie. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit după ce Prințul Carol a acceptat să devină Principe al României, la 10 mai 1866.
Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcării separatiste, ea atingând apogeul în ziua de 3 aprilie 1866, când a izbucnit o violentă manifestație separatistă, pregatită din timp cu sprijin rusesc. Ea a izbucnit într-un context favorabil creat de frustrarea trăită de moldoveni în urma mutării capitalei la București, inferioară urbanistic, cultural și financiar lașului, dar și de felul nu foarte prietenos în care fuseseră primiți în Muntenia funcționarii moldoveni după Unire.
La Iași apar sloganele antimuntene: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri”. În replică, pe 30 martie, unioniștii organizează o adunare în fața Universității la care se scandează: „Unire! Unire! Prinț străin de origine latină! Unire!”
De Duminica Tomii (3 aprilie), în curtea Mitropoliei și în jurul ei se adună o mulțime de cca 500 (după alții de 700) de persoane, majoritatea țărani din satele învecinate. Mitropolitul ține o slujbă soră cu discursul politic, antiunionist, semnează declaraţia separatistă și binecuvântând participanții pleacă în fruntea acestora, cu crucea-n mână, în sunetele clopotelor vestind nenorocire, spre palatul domnesc. Ajunsă în fața palatului, mulțimea este dezlănțuită. Mitropolitul, aflat în frunte, este proiectat în cordonul de militari din paza Palatului, strivit, trântit la pământ și călcat în picioare. O altă variantă spune că ar fi căzut într-o groapă sau într-o tranșee săpată de militari, dispărând brusc și alertând mulțimea, chiar înfuriind-o.
Clădirea palatului este luată cu asalt. Militarii ripostează, reușind să mai împrăștie din manifestanți. Sergentul major Grigore N. Ionașcu, comandant al escadronului de cavalerie care a intervenit în fața palatului, spunea despre incident: „În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției care încercau să-i oprească. În dreptul străzii Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fier rupte de la grădina Mitropoliei și sprijinite cu pietre smulse din trotuare. În dosul baricadei se înșiraseră pușcași cu diferite arme de foc, printre care și cu puști arnăuțești”. […] Bravul escadron compus numai din 60 de soldați, a străbătut în mijlocul acelei mulțimi compuse din câteva mii de oameni armați cu puști, cu diferite unelte de fier și cu picioare de scaune, cu care loveau în noi și în cai. Loviturile cădeau ploaie din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați […] Plebea răzvrătită se înmulțea mereu. Numeroși oameni, de strânsură, ieșeau din curtea lui Roznovanu, cheflii și îndrăzneți, și veneau și îngroșau rândurile tulburătorilor. […] De pe acoperișurile caselor curgeau cu ploaia cărămizile în soldați și în oamenii poliției, de pe ferestre se azvârlea cu apă fierbinte.”
Într-un final, se dă ordin de foc și cavaleria, reluând atacul, cucerește definitiv baricada, o sfărâmă și împrăștie mulțimea. Subunități militare trec la urmărirea și arestarea capilor insurecției prin tot orașul. În fața noii situații de luptă, cavaleria primește ordinul de a ataca la sol cu lancii, iar infanteria să execute foc în plan vertical pentru doborârea trăgătorilor de pe acoperișuri. Așa cum descriu scenele martorii oculari, insurecția antiunionistă s-a terminat într-un măcel cu mulți morți și răniți de ambele părți. Același sergent major lonașcu oferă și tabloul final: „Bucătăriile militare erau pline de morți. Străzile erau pline de sânge, de cai împușcați și de corpuri omenești.”
Rănit și dezgustat de tot ceea ce văzuse, lonașcu își dă demisia din armată imediat ce iese din spital. Mitropolitul Calinic Miclescu, rănit și el de șarja cavaleriei, fuge și, travestit în haine femeiești, este ascuns de un diacon într-o cârciumă din strada Sfânta Vineri. Numele diaconului: Ion Creangă.
George Călinescu oferă detalii în biografia dedicată humuleșteanului:
Răscoala izbucni la 3 aprilie și fu înnăbușită numaidecât de Lăscar Catargiu. La această răscoală se pare a fi luat parte și Creangă și Gh. lenăchescu. Oricât s-ar părea de curios, participarea diaconului la răscoala separatistă e foarte probabilă, întâi prin contagiunea de la mitropolit la clerul subordonat, al doilea prin conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic. O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondența lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc și iubire de regiune, deci fără îndoială că în schimbarea de regim a văzut o nouă pricină de înstrăinare a țării.
Două mostre din corespondența diaconului la care face referire Călinescu:
Bădie Mihai,
Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine și mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te așteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult.
și
Domule Eminovici,
Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort și mă luam de dor cu amintirile, când erați în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta și alții, cari acum vă fuduliți prin căpitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoțchi, și pe voi norocul și binele. De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, și de venit n-ai mai venit… […] Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa războinic?
Sănătate și voie bună,
Ionică
De altfel, continuă Călinescu, ieșenii de atunci aveau încă proaspătă rana mutării Capitalei. Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpânire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivnița crâșmei lui Stihi de la Sf. Vineri, dovadă că revoluția o făceau mai mult bând. Mitropolitul, scrie arhim. Mihail Daniliuc pe doxologia.ro, s-a întâlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sfântul Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i s-a sigilat. În rândul rebelilor s-au operat și alte arestări.
Un popor cucerit
Istoria nu a confirmat opțiunile politice ale antiunionișților moldoveni, dar a-i taxa pentru aceasta drept nepatrioți ar fi o greșeală. Printre ei au fost figuri importante ale culturii române: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Șuțu, Manolache Drăghici sau deja amintiții Ion Creangă și Calinic Miclescu, Mitropolit al Moldovei.
Strategul cel mai important al antiunionismului și ideologul separatismului moldovean de mai târziu a fost însă Nicolae Istrati. Crezul său antiunionist l-a exprimat în 1856, în broșura programatică Sur la question du jour en Moldavie (Cvestia dzilei în Moldova), în care scrie:
Întemeind noi o confederație strănsă cu Valahia și Serbia în interesul Turciei și al Principatelor, adecă o adevărată unire de pace de iubire, de dragoste, iar nu o unire de nume și în faptă un adevărat rezbel între noi, și o atitudine de rezbel cu înpărățiile megieșă. Fiindcă cu toții cunoaștem că tocma atunce vom fi străns uniți cu Valahii, cănd nu vom ave nici o cauză de discordie în lăuntru, decăt de a ne iubi și a simpatiza unii cu alții. […]
Și apoi fiind că nu este un rezon a se învinui pe acei carii nu vor a schimba cele sigure pentru cele nesigure, cele reale pentru cele ideale. De acea unirea Moldovei cu Valahia, nici chiar cu condiția de Prinț indigen nu o putem considera decăt ca o cursă, ca o nenorocire viitoare, ca pe o combinare politică a acelor ce au țintit și țintesc să agiungem de a nu fi ai nimănui, ca să putem la vreme a fi ai lor.
După publicarea broşurii, au apărut imediat și reacțiile unioniștilor. Printre ele și cea a lui Grigore Alexandrescu, publicată în Steaua Dunării din 21 august:
Ar fi de prisos să intrăm în toate amănunturile broșurei d-lui Istrati, combătută îndestul de atâtea condeie, căci „corifeii inovațiilor și cărturarii moldoveni” se pot apăra singuri de reproșurile de dispotism și de ateism ce lise face. Nu vom atinge asemine nici modul ce propune dl. Istrati pentru organizația politică a Moldovei; acea organizație fiind supozată pentru cazul când Moldova ar rămânea despărțită, lucru la care bănuim că cei mai mulți moldoveni nu se învoiesc; încheiem numai exprimând dorința de a afla petru ce d-nul Istrati nu s-a mulțămit a scrie broșura sa numai în românește. Nu cumva a crezut că străinii or să se arate mai recunoscători decât moldovenii pentru chipul cu care sprijină vechile privilegii ale Moldovii? Aceasta poate să fie, deși chiar străinii, după cum d-lui cunoaște, sunt în minoritate; iar cât pentru străbunii carii au vărsat sângele lor pentru apărarea drepturilor Moldovii, dacă în vechile lor morminte ar putea să citească broșura d-lui Istrati, sunt sigur că nu i-ar fi nicidecum recunoscători.
Istrati a fost un personaj emblematic și foarte influent al epocii sale, una dintre cele mai interesante și mai active figuri moldoveneşti ale secolului al XIX-lea. Atitudinea sa antiunionistă l-a făcut însă indezirabil și l-a obligat să se retragă din viața publică la moșia sa din Rotopǎneşti. A rǎmas însă activ: mare iubitor de cultură, a reuşit sǎ transforme conacul său într-un centru cultural și de instruire a țăranilor. După construirea bisericii din sat, în 1856, a dispus amplasarea în curtea lăcașului a unei statui care să simbolizeze Moldova. Statuia, denumită Moldova plânge, este astăzi monument istoric.
Nicolae Istrati a murit la Fălticeni, la 1 noiembrie 1861, fiind în mormântat la Rotopănești. Unii membri ai familiei sale au susținut că ar fi fost otrăvit. Iorga spusese despre el că îi era drag de Moldova veche şi sufletul ei și nu voia să o jertfească pentru România cea nouă.
Cenușa istoriei
După revolta din 3 aprilie 1866, separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, nemaiconstituind o mișcare importantă. Singurul său purtător de cuvânt a rămas Teodor Bolur-Lătescu , animator al ziarului satiric Boldul. Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au devenit apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.
Cu trecerea anilor, animozitățile s-au stins, iar din negocierile dure de odinioară pentru stabilirea sediilor de instituții nu le-a mai rămas moldovenilor decât cutuma numirii Mitropolitului Moldovei ca Patriarh. În prezent, momentul de răbufnire a separatismului moldovean împarte sfera academică în două, istoricii mai tineri neagreând modelele idalizante ale „Micii Uniri”. „Din păcate, instituțiile muzeale perpetuează imaginea idilizantă a momentului 1859. Un exemplu este chiar Muzeul Unirii, redeschis în 2007, după ce a consumat foarte mulți bani pentru refacere. Tematica muzeului reia vechiul concept, naționalist, nu este adusă la zi științific și nici tehnica muzeală nu este modernizată. Despre controversele și problemele provocate de unire nu se pomenește și, ca urmare, nici despre mișcarea separatistă nu veți putea afla ceva din muzeu”, explica Adrian Cioflancă.
Cercetătorul Dumitru Ivănescu, în schimb, consideră că „după cum istoria a confirmat, cei care au susținut ideea de unitate au avut succes, iar pe cei care realizează ceva, memoria istoriei îi reține. Antiunioniștii trec încă drept „băieții răi“ din această poveste, cei care se opun mai cu seamă configurării României moderne.” „Unii dintre aceștia, completează Florea Ioncioaia, precum Asachi, au avut merite incontestabile în organizarea Moldovei. Nu știm apoi care ar fi fost destinul celor două Principate în cazul în care Unirea nu ar fi avut loc ori s-ar fi produs într-o altă manieră.“ În tot cazul, antiunioniștii au existat și sunt ai noștri.
