O tragedie de mari proporții a fost provocată în țările din Europa Centrală și de Est de armata sovietică.
Din ordinul expres al lui Stalin, populația civilă germană din țările controlate de călăul de la Kremlin a fost trimisă la muncă forțată în lagărele amenajate de sovietici în Ucraina și în Urali.
Printre cei care au avut de suferit au fost și germanii din România.
Regele Mihai I al României și generalul Nicolae Rădescu, prim-ministrul român, au protestat împotriva deportării germanilor și au cerut ajutorul Aliaților occidentali pentru a opri această măsură criminală. Monarhul i-a scris personal președintelui american Franklin Delano Roosevelt, în data de 24 ianuarie 1945, pentru a-i cere ajutorul în această problemă. Președintele american nu a răspuns. De asemenea, reacția șefului Guvernului de la Londra, Winston Churchill, a fost una deosebit de cinică. „Nu văd de ce ar trebui să ne deranjăm pentru faptul că Stalin dorește să trimită câteva zeci de mii de germani la muncă“, a fost reacția prim-ministrului britanic. Și aceasta deși formarea de detașamente de muncă forțată, trimise în Uniunea Sovietică, face parte din același registru cu munca forțată instituită de naziștii împotriva cărora luptau Națiunile Unite…
Un context istoric complicat
Istoricii spun că deportarea germanilor din România a avut loc într-un context istoric deosebit de complicat. Ca urmare a redesenării granițelor, aproximativ 15 milioane de oameni au trebuit să fie mutați forțat sau deportați.
Germanii, care erau considerați, pe bună dreptate, principalii responsabili pentru declanșarea Celui de-al Doilea Război Mondial, au fost victimele acestor mutări de populație.
Stalin a dispus, de exemplu, deportarea întregii populații a germanilor de pe Volga, care erau cetățeni ruși, în stepele Kazahstanului. De asemenea, guvernul cehoslovac a dispus expulzarea germanilor sudeți, iar Polonia a făcut același lucru cu germanii din teritoriile care i-au revenit în compensație cu cele poloneze care fuseseră ocupate de URSS încă din septembrie 1939.
Armata Roșie a organizat deportarea germanilor și din țările pe care le ocupase în timpul războiului, inclusiv din România și din Ungaria. Membrii comunităților germane erau socotiți, fără excepție, drept adepți ai Partidului Nazist. Într-adevăr, mulți dintre tinerii germani din comunitățile din țările din Europa Centrală și de Est s-au înrolat în Wehrmacht și în diviziile SS, iar ideologia nazistă îi cucerise pe mulți dintre liderii acestor comunități. Însă cea mai mare parte a oamenilor erau săteni, unii dintre ei cu profunde sentimente religioase, care respingeau extremismul. Rușii însă nu au făcut nici un fel de diferențiere. În timp ce războiul încă nu se încheiase, în ianuarie 1944, comandamentul sovietic a decis să îi trimită la muncă forțată în URSS pe toți bărbații de origine germană din România care aveau vârste cuprinse între 15 și 45 de ani, precum și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. De la deportare erau excluse femeile gravide, cele care aveau copii mai mici de un an și persoanele care, din diferite motive, erau inapte de muncă.
Peste 70.000 de sclavi
Din rândurile germanilor din România au fost deportate peste 70.000 de persoane. Este vorba de oameni care au fost trimiși, efectiv, în sclavie.
Deportarea a început cu șvabii sătmăreni. 5.000 dintre ei au fost îmbarcați în vagoane de vite și trimiși spre Răsărit. Unii dintre ei au ajuns în stepele din estul Ucrainei, alții în minele din bazinul Donului, iar alții în minele de plumb din Urali. A urmat deportarea sașilor transilvăneni. 30.000 dintre ei au fost luați cu forța și trimiși în Uniunea Sovietică. Grupul șvabilor din Banat a fost cel mai afectat. 33.000 dintre ei au fost trimiși în lagărele organizate de ruși. În total, germanii originari din România au fost răspândiți în 85 de lagăre. Din cauza inumanității, mulți oameni au murit, iar alții au rămas bolnavi pe viață. De exemplu, 20 la sută dintre șvabii sătmăreni deportați au murit în lagărele din Ucraina și din Rusia. Dintre sași au murit 12 la sută, iar dintre șvabii bănățeni au murit 15 la sută. Viața cea mai grea era cea a germanilor deportați în minele rusești. Alți germani au fost obligați să muncească în domeniul construcțiilor sau în agricultură. Primii germani au fost lăsați să vină acasă în 1948, iar ultimii germani s-au întors acasă în 1954.
Poveștile tragice ale deportaților
Printre germanii care au fost deportați în URSS s-a numărat și mama scriitoarei Hertha Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Memoriile șvabilor deportați, care au reușit să se întoarcă acasă, au reprezentat sursa de inspirație pentru mai multe scrieri ale Herthei Müller. Istoricul clujean Leonard Horvath spune că „deportarea germanilor a reprezentat o adevărată tragedie. Personal, nu cred în vinovății colective și nimeni nu ar trebui să fie pedepsit pentru ceea ce au făcut rudele, prietenii sau vecinii săi. Trebuie spus că rușii nu au respectat nici măcar acele scutiri de deportare. Au deportat inclusiv copii de 10 ani! Acesta a fost cazul surorii bunicii mele, care provenea dintr-o familie de șvabi. Străbunicii mei au auzit că urmează să fie deportați și s-au ascuns. Știau că rușii scutiseră copiii de deportare, astfel că acasă a rămas mezina, în vârstă de 10 ani. Totuși, rușii au luat-o și au trimis-o în Urali. A rămas acolo aproape un deceniu. Părinții au crezut că a murit. Când s-a întors acasă, în Valea lui Mihai din județul Bihor, străbunica mea a leșinat…“, spune Leonard Horvath. O altă poveste cutremurătoare a fost publicată de portalul povestisasesti.ro. Este vorba de povestea Sarei Romischer din Biertan.
„Era 16 ianuarie, timp frumos și călduț, fără zăpadă. Atunci am fost luați de lângă cei dragi, copii, părinți, frați și surori. Pentru cine nu a trăit asta, e foarte greu de înțeles. Atunci am încercat să mă ascund undeva pe proprietatea noastră, într-un loc unde puteam sta mai la adăpost de vremea rea. Era cam la 50 de metri de pădure și aveam acolo fân pentru animale. Nu mi-era frică să stau singură, în toiul nopții, pentru că aveam o altă teamă mult mai mare: aceea de a-mi lăsa copiii singuri, fără să știu dacă i-aș mai vedea vreodată. Copiii mei erau încă micuți la vremea aia: unul de 7, altul de 5 și unul de 3 ani. Puteți poate doar să vă închipuiți prin ce trece o mamă în situația mea, și totuși, ca mine au mai fost multe femei.
Duși în clasicele vagoane de marfă
„A treia zi de stat ascunsă, la patru dimineața, socrul meu a venit la mine și mi-a spus că se duce el în locul meu. N-am putut să las să se întâmple asta, așa că am ieșit din ascunzătoare și m-am dus acasă. Am împachetat pe fugă câteva haine groase și ceva de mâncare. Bărbatul meu era atunci încă în armata germană. Era încă în război. Rușii umblau după noi. M-au luat de acasă în aceeași zi. Am plecat de la Biertan pe jos, în șir ca niște sclavi, atât noroc că era încă vremea frumoasă. Ani buni la rând mi-au răsunat în minte bătăile clopotelor care ne petreceau din sat. Nu putea nimeni să scape din șir. Tot la 50 de metri era un soldat rus care ne amenința cu arma. Ne-au ținut în Mediaș două zile, până au adunat oameni din toate localitățile Sibiului. 32 de vagoane s-au umplut cu tinerii noștri, toți în floarea vârstei. Dintre ei, nu aveau să se mai întoarcă toți înapoi acasă.
Pe 24 ianuarie 1945, noi toți, bărbați și femei la un loc, am fost încărcați în vagoanele de vite mizerabile, pline de păduchi. Timp de șapte zile am mers cu trenul, până când în sfârșit s-a oprit. Era noaptea din 2 februarie 1945. Am văzut pe fereastră și prin crăpăturile vagonului că ne dădeau jos și ne amestecau, apoi ne urcau iar în vagoane. Eram vreo 30 de persoane într-un vagon. Tot la zece pași stătea un soldat cu arma, ca să nu fugă nimeni. N-ar fi fost chip să scape cineva.
Konstantinowka – Donbass era capătul de linie pentru noi. Acolo a fost cândva un mare oraș industrial, dar din cauza războiului era plin de moloz și deșeuri. Am mers în șir indian, unul după altul, și tot ce aveam în gând era să ajungem la un pat sau măcar la un loc ferit de vânt, pentru că era un ger năprasnic și vântul viscolea ca în stepele Rusiei – căci da, acolo am ajuns. Dar am ajuns la o clădire dărăpănată, fără uși și ferestre. Înăuntru era mai frig decât afară. Nici vorbă de somn sau odihnă. Ne-au îngrămădit într-un loc, să ne spele. Asta măcar a fost bine, după două săptămâni în care nu ne-am putut spăla. După aia am fost duși la verificarea medicală, apoi s-a făcut dimineață. Morți de foame și de oboseală, de-abia umblam clătinându-ne. Nici vorbă să vorbim unii cu alții. Era întotdeauna și neliniștea că nu știam ce se va întâmpla cu noi. După aia, o voce a strigat la noi: «Davai Pa Cușati!». La mâncare! Așa ne chemau la mâncare, dar cine să priceapă? Ne întrebam ce se întâmplă, când niște bărbați au tradus. Ne-au dat zamă de varză, dar fără frunzele de varză; era numai apă sărată; varza, dacă o fi fost, nu ajungea la toată lumea. Eram peste 1.500 de oameni acolo. Asta a devenit supa noastră din fiecare zi, ani și ani la rând. Dar eu eram tânără și în putere.
Am mâncat flori și frunze de nalbă
Eram acolo din Mediaș, Brateiu, Richiș, Ațel, Valea Viilor, Dupuș, Biertan și Șoarș – toți tineri între 18 și 35 de ani, toată floarea neamului nostru. Greu de descris cum au trecut primii doi ani: foamete, ger, gândaci, păduchi în păr, plin de păduchi și în haine, pe noi. Mulți au murit de foame, inclusiv ruși, că nici ei nu aveau ce mânca, exact ca și noi. Am prins câțiva câini și mâțe. Chiar și eu am mâncat carne de mâță. Foamea doare, de foame te dor toate. Timp de trei ani ne-au dat să mâncăm numai și numai aceeași zamă sărată. Mai ales bărbații se îmbolnăveau, pentru că femeile altfel își purtau de grijă și îndurau. Vedeam cum bărbații smulgeau iarbă, ca să-și potolească foamea. Așa era. Și eu am mâncat flori și frunze de nalbă. Întotdeauna mă gândeam că trebuie să am ceva în stomac pentru că ei ne dădeau numai o bucată de pâine uscată, la 4 dimineața, iar până a doua zi dimineața mai primeam numai zama aia chioară de varză.
După trei ani au început să apară ceva bani și pentru ruși. Numai că mulți muriseră deja de foame și ger. Cinci ani la rând am dormit pe scândură goală. Păduchii ne mâncau tot timpul. Mulți dintre noi erau atât de lihniți de foame, că erau supți și aveau brazde adânci pe fețe“, povestea Sara Romischer.
Sara Romischer a reușit să se întoarcă acasă. A murit în Biertan, în anul 2006. Timpul însă nu a reușit să ucidă memoria vie care păstrează suferințele zecilor de mii de germani deportați de ruși.
