Marele om politic Ion Rațiu a fost comemorat în orașul în care s-a născut și în care a fost înmormântat, Turda. Pentru odihna sufletului său și a soției sale, Elisabeth, a fost oficiată o liturghie și un parastas în biserica greco-catolică Sfinții Petru și Pavel, în condițiile în care vechea biserică română unită din Turda, ridicată de familia Rațiu, a fost confiscată de comuniști în anul 1948, dată în folosința cultului ortodox, iar de atunci nu a mai fost retrocedată. La ceremoniile religioase au participat fiii săi, Indrei și Nicolae Rațiu, precum și nora sa, Pamela Roussos-Rațiu.
Ion Rațiu s-a născut la Turda, în 6 iunie 1917, iar în acest an vom celebra un secol de la naşterea acestui mare om politic. Familia lui Ion Raţiu este una dintre cele mai strălucite reprezentante ale aristocraţiei româneşti din Transilvania. Înnobilată de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a fost cunoscută drept Familia Raţiu de Noşlac. În mod direct sau prin alianţă, Ion Raţiu a ajuns să fie înrudit cu personalităţi precum dr. Ioan Raţiu, liderul Memorandiştilor din 1892, cu Simion Bărnuţiu, cu Iuliu Maniu, cu Iuliu Coroianu şi cu Ion Codru Drăguşanu. Ultimul, autor al Peregrinului Transilvan, era bunicul său pe linie maternă. Pe linie paternă, tatăl lui Ion Raţiu, dr. Augustin Raţiu, a fost primar al Turzii, iar bunicul său, Nicolae Raţiu, a fost protopop greco-catolic al oraşului Turda. Unchiul său, V.V. Tilea, avea să îi fie lui Ion Raţiu ca un al doilea tată, potrivit ClujToday.ro.
Tânărul Ion Raţiu a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj în anul 1938. În anul 1940, a fost mobilizat în armată, însă nu a rămas în uniformă decât vreo câteva săptămâni. La propunerea unchiului său, V.V. Tilea, care conducea Legaţia României în Marea Britanie, Ion Raţiu a fost numit de către Regele Carol al II-lea consilier la Legaţia românească din Londra. După alungarea lui Carol al II-lea în exil şi instaurarea dictaturii legionare în România, Ion Raţiu a demisionat din diplomaţie şi a cerut azil politic în Londra.
Cererea de azil politic i-a fost acordată. Cu ajutorul unei burse acordate de British Council, Ion Raţiu a devenit student în ştiinţe economice la Universitatea din Cambridge, pe care a absolvit-o în anul 1943. În acei ani, Ion Raţiu a început să colaboreze cu serviciul românesc al BBC. De asemenea, a contribuit la elaborarea mai multor materiale prin care liderii exilului românesc explicau opiniei publice din ţările anglo-saxone drepturile României asupra Basarabiei şi asupra Transilvaniei. Ion Raţiu s-a numărat printre membrii Consiliului Naţional Român din Londra, fondat de V.V. Tilea. În acei ani, a cunoscut-o şi pe soţia, Elisabeth Pilkington.
După 23 august 1944, Ion Raţiu a dorit să revină în ţară şi să candideze din partea PNŢ la alegerile parlamentare din 1946. Însă un alt unchi al său, Iuliu Maniu, i-a cerut să rămână în Marea Britanie şi să îşi servească de acolo ţara, pentru că Ion Raţiu dezvoltase relaţii excelente cu elita britanică, în mediul căreia a avut acces graţie statutului său de lider al exilului, de jurnalist, graţie studiilor făcute la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, dar şi datorită intrării prin căsătorie în legătură cu una dintre cele mai respectabile familii britanice.
Ion Raţiu s-a implicat în numeroase activităţi jurnalistice, politice, civice şi economice. A lucrat o perioadă ca şi corespondent de presă acreditat la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. De asemenea, în anii 1950, Ion Raţiu şi-a reluat colaborarea cu serviciul românesc al BBC.
După această etapă, Ion Raţiu şi-a construit propriile sale afaceri, în domeniul imobiliar şi în cel al transporturilor navale. Conduse cu pricepere, aceste afaceri au reprezentat temelia unei averi considerabile. În paralel, însă, Ion Raţiua continuat să activeze în domeniul jurnalistic. El a colaborat în permanenţă cu redacţiile româneşti ale posturilor occidentale de radio şi a scris, editat, tipărit şi distribuit un buletin de ştiri, numit Free Romanian Press, care avea rolul de a informa cancelariile occidentale şi marile redacţii din Occident cu privire la adevărata stare de lucruri din România. Free Romanian Press era unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru demontarea propagandei comuniste. În plus, Ion Raţiu a publicat trei volume de analize politice strălucite: Moscova sfidează lumea, Politică pentru Occident şi România de astăzi, în care explica mecanismele confruntării ireductibile dintre comunism şi lumea liberă.
În plan civic, Ion Raţiu a fost unul dintre fondatorii Amnesty International, organizaţie care militează în toată lumea pentru respectarea drepturilor omului şi, în special, pentru cele ale prizonierilor de conştiinţă. În plan naţional, Ion Raţiu a fost unul dintre fondatorii Asociaţiei Culturale a Românilor din Anglia. Cu aprobarea Regelui Mihai I, Ion Raţiu a început unificarea exilului democratic românesc, după eşecul Consiliului Naţional Român din New York, condus la început de generalul Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu. Munca lui Ion Raţiu a rezultat în formarea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, în 1984, uniune care reunea cele mai importante personalităţi şi organizaţii româneşti din Occident. În strânsă colaborare cu Regele Mihai I, Ion Raţiu a reuşit să influenţeze acţiunile diplomatice ale ţărilor democratice din Occident referitoare la România condusă de Nicolae Ceauşescu. Free Romanian Press a devenit un ziar de calitate, Românul liber/Free Romanian, publicat bilingv în română şi în engleză, distribuit atât în exilul românesc, cât şi în cancelariile occidentale şi presei libere din lumea democratică.
După căderea comunismului, Ion Raţiu a revenit în ţară. Împreună cu Corneliu Coposu şi cu alte personalităţi, precum Ion Diaconescu, el a contribuit la reconstruirea vechiului PNŢ în formula PNŢCD. Din partea acestui partid, Ion Raţiu a candidat la Preşedinţia României, la alegerile din 20 mai 1990. El a ieşit pe locul al treilea, după Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu. Pentru Ion Raţiu, accederea la funcţia de preşedinte era doar o etapă din procesul de restaurare a monarhiei. Eşecul la alegerile prezidenţiale nu l-a descurajat. Ion Raţiu fusese ales deputat de Cluj din partea PNŢCD în 1990 şi s-a manifestat drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai Opoziţiei. El a fost reales în 1992 la Cluj şi în 1996 la Arad. Ion Raţiu a murit în 17 ianuarie 2000, însă lupta sa este continuată de fiii săi, Indrei şi Nicolae, precum şi de nora sa, Pamela Roussos-Raţiu.
Chiar dacă PNŢCD a ieşit în afara Parlamentului ca urmare a acţiunilor politice neinspirate ale unora dintre liderii săi, moştenirea lui Ion Raţiu era păstrată de organizaţii precum Fundaţia Familiei Raţiu din Londra sau Centrul Raţiu pentru Democraţie din Turda. Familia Raţiu susţine financiar singura catedră de studii româneşti din Statele Unite ale Americii. Catedra ”Ion Raţiu” funcţionează în cadrul Georgetown University. De asemenea, la Washington DC este acordat în fiecare an Premiul Raţiu pentru Democraţie, iar de doi ani, la Cluj, este acordat Premiul Ion Raţiu pentru Jurnalism, care răsplăteşte munca jurnaliştilor de investigaţie. Primii doi câştigători ai acestui premiu au fost Cătălin Tolontan şi Emilia Şercan.
În memoriile sale, Ion Rațiu descrie modul în care a regăsit orașul său natal după 50 de ani de exil. ”Cu trenul de noapte am ajuns la Cluj, la 5.47 dimineața.
Ne-au așteptat mulți: Puiu Boilă, înalt, distins, Alexandru Gherman, Emil Maior, Paulian Tiberiu Marinescu, nepoatele lui Emil Sabău, Silvia și Dana, și alții. Ne-au dus la hotelul Transilvania, pe Cetățuie. M-am odihnit puțin. Mi-am pus cămașa de protecție, am luat micul dejun și am pornit-o la drum cu autobuzul procurat de Dana Sabău, căci ea lucrează acolo. Printre cei care au venit a fost Prof. Mircea Mihăilescu și Nicolae Barbul (bolnav, a ținut să iasă din clinică ca să ne primească). Apoi, presa și televiziunea locală.
Drumul spre Turda mi-a răscolit amintirile, deși Gherman a ținut să-mi vorbească aproape tot timpul, căci el are divergențe de opinie cu ceilalți conducători PNȚ de aici.
La biserica familiei ne-au așteptat Preotul și mai mulți membri ai familiei ”din Românime” și diverși prieteni. Biserica e nou decorate în interior. Portretele lui Basil Rațiu, Dr. Ioan Rațiu și ”Moșul” meu, Nicolae P. Rațiu, sunt în cămăruță la dreapta altarului. Cu o mulțime de alte obiecte, icoane pe lemn etc. din biserică, așa cum erau înainte de re-decorare. Toate prăfuite, dar au fost măcar păstrate. Am aprins lumânări la pietrele mortuare din spatele bisericii. Singurele care au mai rămas. Celelalte, la dreapta și la stânga bisericii, au dispărut. Mya a refuzat să intre în casa Preotului, nou construită pe pământul ”țintirimului”. Casa lui ”Moșu” (Părintele Nicolae P. Rațiu) a fost înlocuită. Cea a Cantorului e tot acolo. Probabil renovată.
Cu autobuzul la mormintele familiei, sus pe deal. Dar ne-am coborât de sus în jos. Nu invers, cum mergeam pe vremuri. Pe jos, bineînțeles. Printre morminte, căci tot dealul e acum un cimitir. Când eram copil, mormintele noastre erau chiar pe drumul nepietruit din vârful dealului. Am aprins lumănări. La mormântul tatălui și bunicului meu și le-am spus alor mei că și eu aș vrea să fiu înmormântat cu ei. Apoi, la cel al mamei mele și a lui Pica; la cel al bunicii mele, Ludovica, și la cel al lui Gligor și copilul de 4 ani, Ioan, tatăl și fiul Memorandistului.
De acolo, l-am ridicat pe Taici Mezei, de la casa lui. Împreună ne-am dus la grădinița de copii din casa Tăicuțului. Am împărțit cadouri copiilor și m-am fotografiat cu Dica, venită special să ne vadă.
Atmosferă mișcătoare.
La casa de lângă pod, unde am copilărit, au venit mulți prieteni și cunoscuți. Am vizitat camerele casei noastre, acum împărțite în multe încăperi minuscule. Patru familii locuiesc acolo. Plus o a cincea, în camerele de la parter, unde era cămara mea de burlac.
Printre prieteni a fost și Nicu Rusu, prietenul meu cel mai bun, alături de Daghi Mureșan, acum decedat.
Pe jos, la statuie. S-au strâns foarte mulți oameni. Spontan. Le-am vorbit. Nicolae a înregistrat totul pe ”video”.
Iarăși pe jos până la sediul Partidului Național Țărănesc. Aproape de Biserica Catolică, de lângă cinematograful-teatru ce aveam pe vremea aceea. A fost un alai. Lumea ne privea cu mult interes. Abia aștept să mă întorc să le vorbesc acestor oameni.
După atâția ani, o viață, s-ar putea spune, trăiți în lume, locurile acestea sunt ale mele, iar oamenii de aici sunt de-ai mei. Timpul ne poate schimba, la fel, traiul într-o altă geografie sau altă cultură, dar ceva rămâne în noi neschimbat. Și acest ceva iese cu putere la iveală când ne gândim sau când revenim în locurile natale.
Și atunci vedem că noi, cei de acum, suntem legați cu un fir subțire, dar tenace de noi, cei de la început și dintotdeauna. Ceva care rămâne poate o vreme ascuns, invizibil, subteran, dar care nu dispare. Niciodată”.
