Născută la finele anilor 1920, este printre puținii martori în viață ai înfloririi și distrugerii insulei Ada-Kaleh de-a lungul secolului al XX-lea. Talentată și conștiinciosă, a învățat croitorie de lux la Orşova și a lucrat la Fabrica de Confecții de pe Ada-Kaleh. Se căsătorește cu Mehmet Eyup, viitorul președinte al Consiliului Popular al insulei, și au împreună doi băieți.
Vestea evacuării populaţiei de pe Ada-Kaleh şi iminenta scufundare a insulei a mâhnit profund familia Mehmet. Au refuzat ferm propunerile de strămutare pe insula pustie Șimian sau în Turnu Severin și au optat pentru Constanța, loc în care puteau avea acces la un lăcaș de cult musulman.
Şocul dislocării a fost accentuat de modul în care au fost tratați la sosirea în oraşul de pe malul mării: cele mai multe dintre promisiunile autorităților s-au dovedit mincinoase, iar atitudinea noilor lor concetățeni vis-a-vis de turcii din insulă a fost mai mult decât rezervată.
Fosta croitoreasă de lux a fost nevoită să lucreze ani de zile în alimentația publică, inclusiv ca debarasator la autoservirile pentru turişti din Mamaia. Astăzi, Neriman Tasin Mehmet, acum văduvă, își duce zilele alături de un motan leneș, rugându-şi fiul să-i promită că îi va îndeplini o ultimă dorință: aceea de a fi înmormântată cu fotografia insulei pe piept, ca o icoană a unei vieţi fericite.
Un interviu realizat, în 2011, de Magda Andreescu și publicat în elegantul volum Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept, apărut anul trecut la Editura Martor – Muzeul Național al Țăranului Român. Mulțumim pentru permisiunea de a-l republica aici. Prima parte:
*
Câţi ani aveţi, doamna Neriman?
81 [de ani].
Vreţi să vă amintiţi împreună cu noi de Ada-Kaleh?
Cu ce tragedie am plecat de acolo! Mi-a părut rău de tot [plânge]! Am sărutat patru colţuri ale casei mele şi aşa am plecat! Mi-am luat rămas bun! [Am un tablou], ce să faci cu pictura? (vezi galeria foto) Nu poţi să trăieşti cu pictura! Ce viaţă am avut în insulă!
Ne povestiţi?
Mă numesc, după tată, Mehmet Tasin. Tot Mehmet – s-a întâmplat! – mă cheamă şi de la căsătorie: Mehmet Tasin Neriman. M-am născut în 1929, 6 decembrie 1929. În insula Ada-Kaleh. Fraţi n-am, surori n-am, singură la părinţi sunt!
Am făcut şcoala, cele şase clase [care] atunci erau obligatorii. Şi pe urmă m-am dus în Orşova. A închiriat mama o cameră acolo, ca să învăţ croitoria. La 22 [de ani] m-am căsătorit, am avut doi copii.
Am lucrat la fabrica de confecţii. În 1949 a luat fiinţă în insula Ada- Kaleh o fabrică de confecţie iniţiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A venit în insula Ada-Kaleh. [Oamenii] au ieşit, au cerut… şi în termen de o lună de zile a trimis deja oameni pentru construirea… Clădirea aceea [în care s-a făcut] fabrica de confecţii a fost cândva şcoala gimnazium a unui particular, Marinescu. În timpu’ războiului s-au împrăştiat toate şi după război a luat fiinţă [fabrica]. În 1949 am intrat în fabrica de confecție ca şef de bandă, ca meşter. Eu şi cu un băiat, croitor, eram calificaţi în croitorie, cu diplomă. Şi am învăţat oamenii să coase la maşina de cusut. 23 – 24 de ani dacă aveam! Am intrat, am avansat, am devenit control tehnic de calitate, [apoi] ajutor de maistru. Multe posturi am făcut, am fost pe post de normator. Unde m-au pus, acolo am făcut.
În ’64 sau în ’65 am primit vestea de la partid – partidu’ din Turnu Severin – că insula Ada-Kaleh se va desfiinţa. Toată lumea era disperată. Ce să facem, unde să cerem? Ne-au cerut ei să ne mutăm în insula Şimian. Noi n-am vrut, că nu era asigurat acolo. La insula Ada-Kaleh erau cetăţile alea, era asigurat, nu ne era frică! Da’ acolo, [dacă] inundă, ne-am dus de suflet toată populaţia! Pe urmă au cerut la Schela, şi unii au vrut, alţii nu. Cei care au vrut s-au mutat acolo.
Noi n-am vrut pentru că începuseră în ultimu’ an să ne batjocorească pe noi, cei de la fabrică. „Când o să veniţi voi de la insulă la Turnu Severin, o să vedeţi pe dracu’ ghem! O să vedeţi voi ce o să păţiţi!” Noi, care eram mai dezgheţaţi, cu ochii deschişi, n-am mai vrut! Ce le-am făcut? Datorită nouă, insulei Ada-Kaleh, s-a comasat în Turnu Severin! Datorită nouă au ei fabrică de confecţie acolo! Şi am fost persecutaţi! Pentru că erau foarte mulţi cărora nu le conveneau procedurile comuniste, erau cu gura mare şi le ziceau, ştiţi? Şi de acolo pornea scandalu’!
[Unii] au cerut imigrarea în Istanbul, unde şi-au găsit fiecare un loc de muncă. În Piatra-Neamţ, în Timişoara, în Sibiu, în Turnu Severin au rămas. Bucureştiu’, Constanţa, Tulcea, Hârşova. Uite-aşa ne-a împrăştiat, ca potârnichea!
În ’68 am terminat cu strămutarea, de-a binelea [oftează]. În ’68, cam naivi, am pornit să cerem loc de muncă, la forţele de muncă [în Constanţa]. Nu ne dădeau. Ziceau să fim mulţumiţi că avem loc, ne-a repartizat loc! „Ce dracu’ căutăm noi? De ce nu ne-am dus la Brăila?!” Acolo era fabrică de confecţii. „De ce ați venit?” Câte cuvinte grele! Până mor am să-mi amintesc de cuvintele astea grele: „Noi suntem sătui de ţigani, mai venirăţi şi voi pe capu’ nostru, aicea!” Aşa ne-au tratat.
Şi înainte de a pleca, când ne-am înscris noi la insulă, ne-au promis că nu se vor diminua încadrările noastre, salariile noastre. Că în raport cu salariile o să ne dea loc de muncă, n-o să plătim lumina, n-o să plătim chiria pe unde suntem, nimic! Toate au fost nişte minciuni, promisiuni! De atunci m-am scârbit de ei!
În fine, am venit aici, a trebuit să intru [în servici]. Unde să mă duc? Am intrat la I.T.C. [Întreprinderea de Transport Constanţa – n.a.], pentru că atuncea era o lege că în trei luni de zile trebuie să te încadrezi ca să-ți meargă continuitatea în câmpu’ muncii, la cartea de muncă. Am intrat câteva luni acolo, până am găsit [ceva] la Mamaia [cu] salariu’ meu cu care am plecat de-acolo. Am intrat trei luni la o cofetărie, la tabăra „Turist”. Şi aveam nişte cercei frumoşi, orientali. Cine îi vedea admira cerceii ăia! Şi unu’ din cercei avea un defect, mereu se sucea, mereu trebuia să-l îndrept. Era acolo o cucoană tare afurisită, aşa. Eu am crezut că cucoana aia suceşte, îndreaptă cercelu’. Când colo, mă pomenesc cu ei la ea în mână! Cum i-a luat? Că se deschideau aşa de greu! Dacă [era] expertă la furat, a ştiut ce să facă! „Hai să-l văd şi pe ăsta!” M-am pomenit [că-mi ia] ambii cercei din ureche. „Ce faci, doamnă?” „Să-i pun să mă lăfuiesc [lăfăiesc sau răsfăț – n.a.]!” M-am certat cu ea. Cu chin, cu vai, mi-a dat cerceii! Aşa hoţi experţi erau…
Şapte ani am plâns după localitatea mea! La noi nu era aşa hoţie, noi lăsam uşile deschise şi plecam. Putea să intre din uşă, să intre până la şifonier, nu lipsea nimic la noi. N-am fost aşa, experţi, ca să ne ferim de hoţi! Fiecare a avut încredere în celălalt.
[De exemplu la fabrica de confecţii.] Făceam plan şi depăşeam şi planu’. Se lucra după normă, ştiţi, câte gulere faci, câte fuste faci. În perioada aceea făceam indispensabili pentru militari. Găseau ei nod în papură! Cereau patru împunsături pe centimetru. Păi, cum să lucrezi [aşa] la producţie? Maşina de cusut merge cu 4000 de turaţii pe minut! Să mai şi numeri… Atâta mizerie făceau. Şi deosebită ură aveau pe noi că suntem în avans. La mine, că eram maistru, [dacă] avea cineva nevoie să se ducă să-şi spele rufele – că la noi uzina [electrică – n.a] mergea în timpu’ când lucrau fabricile – eu îi dădeam voie. Întrebam fetele: „Da, dăm voie, o să asiguraţi planu’ ei, cota ei?” Unii zice au da, unii nu. Îi dădeam voie. Dar mergea treaba. Eu n-am fost criticată niciodată că n-am putut să fac planu’!
Şi câteva luni au venit, au văzut ei că avem noi produsu’ pe mese. Cum făceam? Luna asta lucrez pentru luna viitoare, ştiţi? Era foarte bună metoda asta! Şi m-au verificat şi m-au găsit cu avans pentru luna viitoare. Şi mi-au mărit normele, mi-au mărit planu’, m-au sancţionat, nu mi-au dat salariu’ întreg trei luni! Că am muncit mai mult!
S-a întâmplat de am venit aici, la Constanţa. Până ne-au ajuns bagajele, pe parchet am dormit. Am întins şubele cu care am venit, am dormit aşa vreo săptămână. Au venit bagajele noastre, ne-am aranjat, şi bărbată-miu s-a dus în Turnu Severin ca să deconteze banii de vagoane [pentru transportul feroviar de la Orşova la Constanţa – n.a.]. S-a dus şi acolo bărbată-miu zice: „Puţini bani decontarea asta! Foarte puţini!” Că n-au dat cât a plătit. „E, ce mai vrei, zice ăla, banii de la A.D.A.S. au fost! Ăsta-i A.D.A.S.-u’, mic!” Când a auzit bărbată-miu că el, preşedinte de sfat [popular], n-a ştiut de problema asta! Atât de şnapani au fost, că n-au spus nici la bărbatu-meu, ca preşedinte! Vine acasă şi-mi spune: „Mă, Neriman, ştii ce-am auzit? Pe noi ne-a plătit A.D.A.S.-ul, nu ne-a plătit la suma Hidrocentralei, din [banii] ăștia care au venit!” Auzisem că uniunea de acolo, din America, a trimis pentru noi nişte bani la partid, să ne despăgubească. Ne-a plătit de la A.D.A.S. şi ne-a închis gura. „Ce să facem?” „Ce să mai facem? Taci din gură, că se urcă ăştia pe capul nostru… Ce, vrei să mă vezi după gratii?” Am tăcut din gură, n-am mai zis nimic!
Uite, Sefidin n-a fost mulţumit de suma care i-a dat-o lui. Casă mare, sănătoasă, frumoasă, elegantă a fost. S-a dus până în Bucureşti, a ştiut el unde să se ducă, şi s-a judecat cu partidele lor, cu echipa lor. Şi, când iese, unul de la uşă îi zice: „Băi, şterge-o tu frumos! Repede şterge-o! Că încă eşti cetăţean român, că de nu, te luam de mâini şi de picioare!” Săracu’ a venit într-un suflet acasă. Şi în 24 de ore a plecat la turci! Nici n-a putut să-şi ia rămas bun de la toată lumea, a plecat! S-a dus bietu’ om! N-a mai cerut niciun ban! A plecat. Aşa ne-au făcut ăştia!
Când am venit, eu ştiam că am încadrare mare pe cartea de muncă. Ştiam că suntem tehnicieni, aşa ne-au venit încadrările din Bucureşti în Severin. Credeam că am încadrarea mare. Io luam banii ăştia, dar se se ştia că mai rămâne încadrarea, te ajută la pensionare. Când am ieşit de la insula Ada-Kaleh, atuncea ni s-au dat cărţile de muncă. Atuncea am văzut, ne-a pus „muncitor calificat”! Ei mi-au luat banii mei, din Bucureşti, ca tehnician, da’ de plătit, mă plătea ca muncitor calificat!
M-am scârbit de tot de ei! Cât am muncit noi acolo şi câte fete au plecat! Cei care au plecat au renunţat şi la cartea de muncă, şi la vechime, numai să plece, să scape! Şi i-au obligat să iscălească că n-au pretenţie la casele lor. Poţi să faci aşa ceva, în halu’ ăsta? Şi-au dat oamenii. „Nu mai vreau nimic, numai să îmi dai voie să plec!” Din urma noastră ei au avut o serie de beneficii. [La] asta nu s-au gândit, aşa, puţin?
Cu ce a luat mama ca despăgubire, niciun coteţ nu făceai! A dat mama, săraca, pentru transport şi a luat sufrageria asta. Atât, din banii de casă! Noi am lăsat o casă mare… am avut butelie, bucătărie am avut, mobilă! Am traversat pe Dunăre cu barca mare, cu pramul, până la port acolo jos, la linia moartă… Era o linie moartă la portu’ Orşova. Era aproape de noi.
Printre ultimii am fost… Nu mă înduram să plec! Of! Prima a plecat doamna Enghin… După ea a fost doamna Hagi, sora ei, părinţii şi bunicii ei. Un familion a plecat. În fiecare săptămână mergeam și conduceam pe [cineva]. Foc, foc! Sora lu’ mama a plecat – erau trei surori – şi mama a pus capul pe spatele sorei ei mici și a început să plângă. Că mama n-a plecat, a rămas. Frați, surori, copii, bătrâni s-au despărțit… Tragedie!
Vă spun drept, am blestemat [plânge]! De durere, de of, de focul meu am blestemat, am blestemat! Am blestemat strămutarea asta. Cine a profitat de noi ca să ne mute… Mi-am plâns… am plâns localitatea întreagă! Șapte ani am plâns după ea, am mai încetat puțin, m-am obișnuit, am văzut că nu se mai poate… Am trecut după vreo doi ani, cu trenu’, și când am ajuns la nivelu’ insulei, am început să plâng. Mă uitam la geam și plângeam. Era un țăran în tren şi ăsta zice: „Săru’ mâna, cucoană, spune-mi și mie, săru’ mâna, de ce plângi?” „Eh! Vezi locu’ ăsta, creanga aia? A fost Ada-Kaleh!” Se scufundase, da’ era o creangă care n-a apucat şi mi-am dat eu seama că acolo-i capătu’… „Ei, săru’ mâna, zice, ești de la Ada-Kaleh?” „Da!” „Plângi, zice, c-a fost frumos, săru’ mâna!”. Am trecut de-acolo cu lacrimi în ochi. E altceva când pleci şi te duci și mai vezi, te mai consolezi, te uiți. Da’ să nu mai găsești, e foarte greu! 42 de ani sunt de atunci…
Citește și: Ada Kaleh: noi imagini de arhivă digitalizate
Viața a fost grea [pe insulă]. Făceam trei kilometri pe jos pân’ la piaţă la Orşova, trei kilometri pe jos veneam cu greutate, cu sacoșe în spinare. Aduceai butelia peste Dunăre, era cam greu! Sfatu’ Popular mai avea grijă de noi. Aducea o dată pe săptămână carne la Alimentară. Marfă la Alimentară, o dată pe săptămână reînnoia marfa. Aducea și la Aprozar, că luase ființă un Aprozar, dar nu prea a mers, pentru că lumea avea grădini și se alimenta din grădină cu legume proaspete.
Aveam grădina așa de mare! Acolo săpam și puneam legume. Venea apa primăvara, ne inunda insula. În câteva ore se retrăgea apa de la Dunăre, dar noi aveam grădină în jos, nu se retrăgea apa așa repede. Dedesubt pământu’ era ud, se făcea mijlocu’ verii și noi încă n-aveam pusă grădina. Era ud, mlaștină era. Cei care aveau puţin mai sus se usca mai repede. Aveam și necazuri din astea!
[Copiii], după patru clase îi trimiteam la Vârciorova, îi trimiteam la gara Orșova. […] Traversai la ora şase cu barca, copiii se duceau, treceau malu’ și se duceau la Vârciorova la școală. Trei kilometri pe ger, ploaie, zăpadă… Ai mei au avut patine, da’ ăilalţi n-au avut. Pe întuneric veneau iar înapoi, traversează… N-am avut număru’ de copii și nu ne-au dat voie supliment de cadre să ni-i învețe!
A fost moscheia noastră, a fost capela ortodoxă… Am avut dispensar, am avut creșă, am avut cămin, am avut școală, am avut cafenea, secție de telefoane, brutărie, cârciumă… Două fabrici. Țigări. Erau oamenii mulțumiți, trăiau și aveau bani.
Am avut aproape 1000 de metri pătrați, aproape… Livadă. Eu am lăsat curtea acolo plină, căzute pere micuțe, așa, galbene, frumoase, gustoase. Ca plapuma erau pe jos, n-aveai unde să pui picioru’! Am luat câteva în sacoșa mea, până în Constanța am mâncat din ele. Una e să ai casă în curte și alta e să intri într-un coteț! Ce n-aș da să am o căsuță, să am tot așa o bucată de pământ, să pun livadă cu toate fructele mele ce-am avut… Până nu mor aș vrea să am o pară să mănânc din ea! N-am găsit! Nicăieri în toată România nu s-au găsit perele alea ale noastre! Care mai de care a luat altoi să altoiască, când am plecat!
Am lăsat ușile deschise până la refuz, să fie deschis norocul nostru. Că așa mi-am spus: „M-am născut în tine, am crescut, m-am măritat, am adus copii pe lume tot în tine!” Am avut un câine, n-a vrut să vină, s-a ascuns. Totuşi s-a dus mama, a tras de el și l-a luat, am venit cu câinele aici. Cici îl chema. Nu era voie să-l ții la bloc, l-am dat la o casă de aici; într-o lună de zile a murit, săracu’!
Ne-au luat fericirea noastră, ne-au luat sănătatea noastră. Când am venit aici, care mai de care din bătrâni a murit mai repede. Au murit pe rând, așa, în scurt timp… I-am spus tatei atunci: „Tată, tu ce faci, unde rămâi? Vii cu noi?” Zice: „Unde sunteți voi, acolo sunt și eu! Dar gândiți-vă, zice, acolo e clima sărată! O să ne priască nouă acolo?” „A, zic, tată, și tu vii cu prostii din astea?” N-am dat importanță. Şi când am venit, vai de mine! În primu’ rând mama: durere de picioare, durere de brâu, durere de încheietură. Noi am fost la climă dulce! De atuncea și până în ziua de astăzi eu sufăr de reumatism. […]
Sursă:
Mihalache C., Andreescu M. (2013) Adakale-li. Patia din buzunarul de la piept. București: Martor. Volumul a fost editat în cadrul proiectului Ada Kaleh. Insula din suflet, istoria de sub ape, derulat în 2012 de Muzeul Național al Țăranului Român, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.
