Între 27 și 29 iunie 1941 a avut loc pogromul de la Iași, eveniment cunoscut drept unul dintre cele mai sângeroase măceluri antisemite din sud-estul Europei și în care se apreciază că ar fi pierit mai bine de 10.000 de evrei.
Mărturii cutremurătoare despre acest eveniment au fost depuse atât la procesul pogromului, cât și la cel al mareșalului Antonescu, în 1946. „România liberă“ a obţinut o copie după acest din urmă proces, din care vă dezvăluim mărturiile câtorva dintre supravieţuitorii cumplitului carnagiu ce este comemorat la Iași și în ţară chiar în aceste zile.
Declaraţia martorului numărul 1, la acuzatorul public Vasile Stoican, vorbește despre un moment rușinos al istoriei românești: “În dimineaţa zilei de 22 mai, ca toate dimineţile Iașiului însorit, copii abia sculaţi din somn, femei de la munca lor zilnică, bărbaţi mergând spre uzine, ateliere sau birouri sunt ridicaţi și duși în curtea chesturii, unde la intrare îi așteaptă un cordon de soldaţi germani, de ostași români și de poliţiști cari, fiecare cu o bâtă în mână, îi iau în primire. Cine scăpa din acest defileu al loviturilor și intra în curtea chesturii era ucis de mitraliera așezată la geamurile chesturii și val de val vin din oraș și alte valuri se scurg de pe toate străzile”.
Nu se mai poate împușca toată lumea. Ce să facă cu ei? Cum să-i omoare cu un sistem mai rapid? Sunt încolonaţi și duși la gară, unde sunt înghesuiţi în vagoane plumbuite, cu gea-murile acoperite, și porniţi la drum pe o căldură toridă.
Sunt purtaţi între gările Tg. Frumos și Podu Iloaiei, duși înainte, aduși îndărăt ca să fie asfixiaţi din cauza căldurii. Iată câteva rânduri dintr-o declaraţie. “Eram pur și simplu niște epave. Eu am fost dintre cei mai lucizi, iar ceilalţi erau aproape inconștienţi. Noi, în vagoane, eram atât de mulţi încât am stat unul peste altul și în primele 24 de ore am avut jumătate de vagon cu morţi. Eram atât de mulţi în vagon, încât nici nu ne-am putut da seama decât în momentul când cadavrele au început să miroasă. Era pur și simplu un iad. Lumea înnebunise. Îmi amintesc că un copil de 4 ani, timp de 24 de ore, a ţipat mereu: Mămico, dă-mi cafea, mi-e foame!, iar alţii făceau pe Tarzan, iar altul, care avea o bodegă, dădea mereu comenzi. Cu un briceag de buzunar am făcut o mică gaură în podeaua vagonului și fiecare dintre noi, pe rând, ne aplecam asupra acestei găuri, ca să respirăm puţin aer”, a povestit martorul.
În vagonul în care au fost transportaţi au plecat o sută de evrei, dar la Călărăși au ajuns 30. “Hainele le-am dezbrăcat de pe noi din cauza căldurii și s-au amestecat cu morţii. Noi eram în așa stare de slăbiciune că nici nu ne interesa. Mie, personal, mi-au scos un inel de pe deget, dar n-am reacţionat pentru că, pe de o parte, eram așa de slăbit încât nici nu puteam, pe de altă parte eram cu toţii convinși că mergem la moarte, așa că nu ne interesau lucrurile”.
