Comuniştii lui Stalin au organizat un adevărat genocid prin înfometare împotriva ţăranilor ucraineni, Holodomorul.
În ciuda unor tentative ale istoriografiei ruseşti, care încearcă să transmită mesajul că ucrainenii sunt fraţii mai mici ai ruşilor şi că destinele celor două popoare sunt strâns unite, adevărul istoric este că bolşevicii ruşi au organizat una dintre cele mai îngrozitoare tentative de a-i extermina pe ţăranii ucraineni. De la sfârşitul anilor 1920, în Ucraina a început colectivizarea pe scară largă a pământurilor. Primele victime ale comuniştilor ruşi au fost tocmai cei mai muncitori dintre ţărani, aşa-numiţii kulaci, care posedau gospodării mai răsărite. Scenariul prin care au fost distruşi kulacii avea să fie aplicat şi în România în timpul ofensivei pornite de comunişti împotriva chiaburilor, proces care avea să ducă la distrugerea micilor gospodării ţărăneşti (pentru că marile exploataţii agricole erau deja confiscate de către bolşevici), la colectivizarea agriculturii şi la ruinarea a milioane de oameni. Cei mai înstăriţi dintre săteni au fost maltrataţi, schingiuiţi, închişi în temniţe şi chiar ucişi în stil mafiot pentru faptul că au îndrăznit să îşi apere avutul. În Ucraina, tabloul a fost completat de o foamete de mari proporţii, declanşată intenţionat de către Stalin. Întreaga producţie de alimente a fost confiscată de către bolşevici, iar milioane de ucraineni au fost lăsaţi să piară, pur şi simplu, de foame. Acest genocid îndreptat împotriva ucrainenilor este cunoscut în istorie sub numele de Holodomor.
Bază pentru Armata Albă
Ura bolşevicilor faţă de ucraineni avea motive întemeiate. Şi asta pentru că Ucraina a fost una dintre zonele din Imperiul Ţarist care s-a opus din răsputeri comunizării. În condiţiile în care Rusia semnase Pacea separată de la Brest – Litovsk cu Puterile Centrale, cea mai mare parte a regiunilor agricole din Ucraina au trecut sub controlul Germaniei. În acest condiţii, în regiunile ucrainene controlate de germani nu s-a produs Revoluţia bolşevică, iar după înfrângerea Puterilor Centrale, tocmai aceste regiuni au reprezentat una dintre cele mai puternice baze ale ofiţerilor din aristocraţia rusească, rămaşi fideli monarhiei ruseşti, care au pus bazele Armatei Albe, o structură militară care a luptat împotriva comuniştilor atât în vestul fostului Imperiu ţarist, cât şi în Siberia. Armata Albă a luptat împotriva Armatei Roşii, organizată de Leon Troţki pentru a-i distruge pe toţi cei care se opuneau bolşevicilor. În Ucraina, trupele Armatei Albe au fost comandate de generalul Anton Ivanovici Denikin, cel care comandase şi trupele ruseşti trimise pe frontul din România în timpul primului război mondial pentru a susţine Armata Regală Română în lupta cu Puterile Centrale. Generalul Denikin, ale cărui trupe recrutaseră un mare număr de ucraineni, a comandat şi ofensiva albilor din vara anului 1919, care urmărea cucerirea Moscovei. Însă Armata Albă a fost înfrântă de Armata Roşie la 400 de kilometri depărtare de Moscova, nu departe de actuala graniţă dintre Rusia şi Ucraina.
Armata Roşie, Armata Albă şi Armata Verde
În zonele controlate de trupele comandate de generalul Denikin, acesta a încercat să pună capăt abuzurilor comise de bolşevici. Armata Albă a suferit însă, în ciuda sprijinului acordat de occidentali, înfrângere după înfrângere şi a fost forţată să se retragă spre sud-vest. Victoriile bolşevicilor ruşi au fost favorizate şi de faptul că trupele Armatei Albe au fost divizate. Cele din Ucraina de azi erau sub comanda generalului Anton Ivanovici Denikin, iar cele care luptau în Siberia erau sub comanda amiralului Kolceak. Mai mult, naţionaliştii ucraineni au proclamat o republică independentă, iar forţele naţionaliştilor ucraineni luptau atât împotriva Armatei Roşii, cât şi a Armatei Albe. Împreună, naţionaliştii şi anarhiştii au format Armata Verde, aflată în conflict militar cu celelalte două mari grupări armate din Rusia. În aceste condiţii, Armata Albă s-a retras în Crimeea, la începutul anului 1920. Generalul Anton Ivanovici Denikin a demisionat de la conducerea Armatei Albe şi a plecat, cu ajutorul unui vapor, la Constantinopole, apoi s-a refugiat în Occident. La comanda trupelor Armatei Albe a venit unul dintre cei mai capabili generali ai armatei ţariste, baronul Peter Wrangel, din aristocraţia baltică şi cu origini germanice. Din martie până la finalul anului 1920, el a continuat rezistenţa antibolşevică în Crimeea. Peter Wrangel a recunoscut republica ucraineană proclamată de naţionalişti. În acest context, Armata Verde s-a autodizolvat.
Marea evacuare a lui Wrangel
Naţionaliştii ucraineni s-au alăturat Armatei Albe, iar anarhiştii, care au format mai întâi Armata Rebelă din Crimeea, s-au alăturat Armatei Roşii. În cele din urmă, Armata Albă a încetat rezistenţa. Însă baronul Peter Wrangel a refuzat să accepte prizonieratul, mai ales că bolşevicii au organizat o campanie brutală de reprimare a ultimelor focare de rezistenţă din Ucraina. El a organizat ultimele rămăşiţe ale Flotei Ţariste în ceea ce a rămas în istorie sub numele de Flota lui Wrangel.
Baronul rus a organizat o adevărată evacuare în masă a combatanţilor din ultimele teritorii libere ale Rusiei şi Ucrainei. Militarii din Armata Albă au ajuns în Turcia, apoi s-au răspândit în tot Occidentul. Ultimii voluntari din Armata Albă au părăsit Crimeea în 14 noiembrie 1920.
O resurecţie a mişcării naţionaliste ucrainene avea să se producă în timpul celui de-al doilea război mondial, când armata organizată de Stepan Bandera în teritoriile ucrainene controlate de Germania nazistă avea să se producă în cel de-al doilea război mondial. La o primă vedere, pare de neînţeles de ce ucrainenii, popor slav, declarat drept popor inferior de către nazişti, au decis să se alăture germanilor. Însă adevărul istoric este acela că atrocităţile comise de bolşevici după înfrângerea Armatei Albe şi lichidarea ultimelor focare de rezistenţă din Ucraina, atrocităţi care au culminat cu Holodomorul, au fost motivul pentru care mii de tineri ucraineni s-au înrolat în trupele SS pentru a se răzbuna pe comuniştii ruşi. Iar după reocuparea Ucrainei de către trupele sovietice a urmat un nou episod de răzbunare atroce, pusă la cale de Stalin. Milioane de oameni au fost deportaţi în interiorul URSS, sute de mii au fost închişi în lagăre de exterminare, iar zeci de mii au fost pur şi simplu lichidaţi la intrarea trupelor sovietice în satele ucrainene.
