Sa traiasca partizanii, pana vin americanii
Aristina Pop Saileanu apartine acelei stirpe de tarani care au infruntat cu demnitate vremurile de restriste, de teroare si de faradelege, aduse de instaurarea comunismului in Romania, si care – supravietuind ororilor – ne-au adus marturii teribile despre suferintele lor, ale familiilor lor si ale celor ce le-au impartasit soarta. Necunoscuta pana mai ieri, Aristina Pop Saileanu intra abia tarziu ( la 77 de ani ) in Panteonul romanesc, langa personaje monumentale ca Elisabeta Rizea, Lucretia Jurj, Anita Nandris… si, asa cum isi marturisea speranta Ana Blandiana in deschiderea lansarii cartii "Sa traiasca partizanii, pana vin americanii" ( povestiri din munti, din inchisoare si din libertate), numele Aristinei Pop va "exploda" in constiinta romanilor de astazi. Candva, dupa ce la numai 18 ani a fost obligata sa fuga in munti, alaturi de tatal ei, padurarul Nicolae Pop, si de fratele ei, Achim, prinsa de Securitate dupa trei ani si condamnata la 20 de ani de munca silnica, macar in tinuturile ei de bastina (Muntii Tiblesului), si in Tara Lapusului, si in tot Maramuresul, i s-a cantat (pe ascuns, fireste! ) o "hoare pentru Aristina", o doina de jale adanca pentru "copilita codrului", in care cuvantul "moarte" apare de trei ori – neagra invocare, fara efect insa, caci tanara Aristina, desi micuta si fragila ("ce-a mai facut si pruncu’ asta?" i-a intrebat pe securisti un doctor de penitenciar), a invins toate cumplitele batai si privatiunile, si boala, si foamea, si frigul, razbind la libertate dupa 11 ani de temnita grea ( la Jilava, la Miercurea Ciuc, intre altele). A cunoscut femei exceptionale si s-a bucurat de prietenia lor ( le schiteaza din cateva vorbe portrete memorabile!), a invatat enorm de la oricine avea ceva de invatat si, ca multe dintre colegele de suferinta, nu si-a pierdut curajul, nu si-a risipit speranta. Cum de-au putut rezista oare? Ne-ar putea da o idee vorbele parintelui Iustin Parvu ( greu incercat si Sfintia Sa in cursul vietii!): "De cand am frica de Dumnezeu, nu ma mai tem de nimic!…" La lansarea cartii, in Duminica Slabanogului, la Muzeul Satului, in curtea bisericii din Dragomirestii Maramuresului, doamna Aristina Pop Saileanu ne-a vorbit din pridvorul bisericii cu mult bun simt si smerenie, pe scurt: era de acolo! Am fost omeniti apoi cu horinca, cu varzari si placinte cu urda si marar, si am picurat, sub streasina de sita, unde cad lacrimile cerului, si cativa stropi de rachie, in amintirea celor ce nu mai sunt…
Era 11 mai 1949. Ne-am trezit cu Securitatea de la Dej, peste treizeci, nu exagerez. Cei trei, care erau urmariti de Securitate, stateau in camera mare. Cand i-am vazut pe securisti in curte, am strigat: Ati stiut sa veniti pe la noi? ca sa afle cei din camera ca a venit Securitatea. Studentii si Vasile Pasca s-au uitat pe geam si vazandu-i pe securisti au sarit pe o fereastra direct intr-un parau care trecea pe langa casa noastra si au disparut in padure. Trei dintre securisti au intrat in casa, s-au dus la geam si au vazut urme de var cazut. S-au uitat unul la altul in tacere. Eu am incremenit. Mama facea paine, incepuse deja sa scoata painea din cuptor. Va dati seama prin ce a trecut familia mea – mai intai istoria cu evreii si cinci ani mai tarziu aceasta prigoana.
Ispitirea
Cei trei securisti au mers afara si dupa ce au discutat l-au chemat pe tatal meu si i-au spus: " stim ca esti un om de vaza in comuna Lapus. Vrem sa-ti propunem ceva. stim ca ai salvat niste evrei si ca ai fost impotriva horthystilor." In paranteza fie spus tata avea multi prieteni unguri. El nu se gandea ca omul e ungur, ca e tigan, om sa fie… Era inconjurat de unguri foarte de treaba, ca de pilda Kiss Janko, care tot timpul cat au fost evreii ascunsi in munti, stia ca avem grija de ei. Aceasta l-a tinut la curent pe tata cu mersul razboiului ca sa fie linistit. In sfarsit securistii i-au spus tatei, tu ai salvat evrei, esti bogat, uite sunt niste baieti tineri care au parasit facultatea si au fugit in munti. stim cum este tineretul, vrem sa-i readucem la facultate. Tara noastra este dupa razboi, avem nevoie de intelectuali, asa ca te-am ruga sa colaboram. Mai mult, o sa-ti dam si o functie foarte mare daca ne faci servicii, daca-i predai. Esti mare vanator, umbli prin munti, iei legatura cu ei, in sfarsit, le dai de mancare si pe urma ne anunti. Tatal meu i-a privit ingandurat si le-a spus: "Eu nu port haina millitara, ci haina de padurar, sunt taran, am gospodaria mea, copiii mei, cinci copii, familia mea… ce sa va dau eu?" "Daca accepti, spun ei, o sa te facem sef la Securitate." Tata le-a spus: "Nu. Nu ma incanta acest lucru, niciodata nu mi-a placut haina militara, iar daca am imbracat haina de padurar am imbracat-o pentru ca din mosi stramosi ai mei au fost padurari si vanatori. Eu insumi sunt vanator pasionat." "Totusi, au insistat ei, te rugam foarte mult sa iei legatura cu ei si sa ne anunti, caci esti un om vestit pe aici si ei o sa aba incredere in dumneata." Tata le-a spus:" Eu nu pot sa promit acest lucru." Alti doi, dintre care un locotenent major, Rusu, m-au luat pe mine deoparte si mi-au spus:" Nu cumva ai vazut pe la taica-tu niste oameni imbracati in straie de ciobani? Uite, o sa treci clasele fara sa inveti, o sa termini liceul, o sa-ti iei bacalaureatul, examenele toate, fara ca sa te silesti sa inveti. Pana la urma te poti casatori cu unul dintre noi, esti tanara, ai 17 ani, esti draguta…" Ma rog, au inceput sa-mi faca tot felul de complimente. "Poti usor sa-i atragi pe acesti tineri, si noi o sa te ajutam sa termini facultatea, in sfarsit, sa-ti faci un viitor frumos". Eu zic: "Nu stiu despre ce vorbiti, eu am venit acasa sa-mi iau ceva de mancare. Fiti va rog mai clari". "Da, uitati, au fugit atatia studenti, sunt in munti, au facut organizatie, poate vor sa te atraga, sa le duci mancare, asa cum ai facut cu evreii, ca noi stim totul si apoi vii si ne anunti. Le-am spus: "Eu maine, plec la scoala si oricum nu stiu nimic despre lucrurile astea. Vorbiti cu tata, vorbiti cu mama, vorbiti cu fratele meu mai mare, eu nu stiu la cine va referiti. Atata stiu ca am multumit lui Dumnezeu pentru ca evreii au scapat de Auschwitz, iar tatal meu a facut fapte bune, noi am crescut cu frica lui Dumnezeu" Pentru ca era vanator, foarte multa lume se temea de tata. De exemplu, se intampla ca treceau hotii prin padurile acelea, dar ne ocoleau casa, pentru ca se temeau de tata, caci era un om foarte sever. "Nu cred ca ar trage la casa noastra" le-am spus. si eu cand vorbeam cu ei, ma uitam, asa, la munte, si ei au zis: "Unde te uiti? Te uiti in padure? Te uiti dupa ei? Tu stii si nu vrei sa ne spui". "Domnule, lasati-ma in pace ca eu nu stiu despre ce vorbiti…"
Prigoana
M-au lasat si s-au dus la mama sa manance. Mama le-a dat lapte si branza. Erau pe aproape si lucratorii din Maramures, care lucrau la noi, peste 40 de persoane. In sfarsit, mama a facut si ea fata si au plecat. Noaptea urmatoare, tatal meu s-a dus sa-i caute pe cei trei, care erau urmariti. Era destul de frig, pentru ca era luna mai si la munte stiti ca este rece. Unul dintre cei urmariti, Vasile Pasca, se dusese la o stana, intr-o coliba, sa se incalzeasca. Intre timp Securitatea primise ordin de la Dej sa se intoarca sa-l aresteze pe tata. Au gresit insa drumul si au vazut de la distanta focul acela de la coliba. S-au indreptat intr-acolo crezand ca este lampa aprinsa de la casa noastra. S-au tot apropiat si au vazut o coliba cu doi oameni care stateau de vorba, dintre care unul era Pasca. Cand i-a zarit, Pasca a tresarit si ei si-au dat imediat seama ca ceva e in neregula. si l-au luat la intrebari, cine esti, de une esti? Vasile Pasca era cu un unchi al meu care se ocupa de oi. Securistii l-au luat imediat si i-au legat mainile si l-au dus acasa la noi. Era bezna. Au venit cu lanternele. Noi dormeam. Au izbit in usa, au lovit cu cizmele, eu am iesit din camera si am intrebat cine este. Securitatea. Unde este Pop? Pop Nicolae. Cine esti? Zic: Sunt fiica lui. Deschide usa! Au izbit iar cu cizmele, au spart usa si au navalit. Au cautat cu lanternele pe sub pat, peste tot. Pasca era legat cu sfoara in mijlocul curtii, nu stiam cum sa intru in bucatarie ca sa iau un cutit sa ii tai sforile sa scape. Dar m-am temut pentru ca era pazit de doi securisti. Intre timp a sosit si tata. Ce doriti? i-a intrebat el. Ma cunoaste badea Nicolae, a spus Pasca crezand ca asa o sa scape. Atunci securistii i-au aratat la lumina lanternelor ordinul de arestare si i-au spus si lui tata ca este arestat. Tata le-a raspuns: poftiti, luati arma mea de serviciu, dar lasati-ma sa ma duc in camera sa-mi iau hainele de serviciu ca sa le pot preda la ocolul silvic. A intrat in camera, a luat arma de vanatoare, a sarit pe geam si dus a fost in munti. Atunci ei au vrut sa ma aresteze pe mine, M-am trantit pe jos si am inceput sa tip, eu de aici numai moarta ma duc. Las-o dracului au spus ei, ca-i anunta pe partizani si vin si ne omoara. si l-au luat pe Vasile Pasca legat si au plecat cu el spre comuna. M-am dus imediat la marginea padurii si am strigat, tata, au plecat. A venit tata si m-a intrebat pe unde s-au dus. I-am aratat cum au coborat paraul strajuit de paduri de fag. El l-a luat pe Vasile Hotea ( student, membru PNT Maniu, membru al gruparii Popsa, s-a alaturat gruparii de rezistenta Pop Oniga), care avea pistol automat, au mers prin padure, au iesit inaintea lor si i-au asteptat. Securistii nu cunosteau drumul, mergeau foarte greu, si cand au trecut pe langa ei, era padure, deal, Hotea a tras cateva rafale de arma, iar ei s-au speriat foarte tare din cauza ecoului. Au crezut ca sunt mitraliere. Hotea n-a tras in ei, ci in aer. Securistii s-au speriat asa de tare incat au fugit spre comuna, lasandu-l balta pe Pasca… Pana la urma sora mea si-a luat baiatul si a plecat in sat, asa ca am ramas la padure numai eu cu o matusa si cu un fratior , tata statea mereu prin jurul casei si urmarea tot. In ziua urmatoare pe la ora 12 vad campul plin de securisti. Am lasat-o pe matusa cu fratiorul si m-am dus la moara de apa din padure, l-am intalnit pe tata si l-am intrebat ce sa fac. Tata mi-a spus sa vin cu el. Am inceput sa urcam impreuna prin padure, Intre timp securistii au venit acasa, au devastat tot, au batut-o pe matusa, pe toti oamenii pe care i-au intalnit, le cereau sa spuna si ii bateau. Apoi au intrat in padure dar noi plecasem deja, stana noastra era sus de tot in padure si cand au ajuns acolo au intrebat, care este baiatul lui Pop? Ciobanii i-au spus fratelui meu, uite Achim, a venit Securitatea si a intrebat de tine. Atunci el a fugit si au tras dupa el, dar nu l-au nimerit. Noi eram ceva mai departe de stana. Fratele ne-a gasit si am ramas impreuna. Pe urma ne-am intalnit si cu Vasile Hotea si am constituit un grup de patru. Asta s-a intamplat la 1 mai 1949. implineam, chiar in acea zi 18 ani. Dupa ce am fugit au inceput persecutiile. Au arestat-o pe mama, i-au luat pe cumnatii mei si i-au batut, pe fratii tatei, pe fratii mamei, nu numai ei, ci si orice om care venea la noi acasa, indiferent daca era ruda, frate sau cineva care nu avea tangenta cu noi. Toti erau batuti crunt…
Jilava sau inceputul unui drum lung
M-au bagat intr-una din celulele acelea sinistre, sub pamant, cu iarba deasupra. Era o soba mica, de tuci… Zavoarele de la usi erau ingrozitoare, cand se deschidea unul, se auzea in toata sala. Era groaznic, acolo am stat cu doamna Estera Danga, Esti cum i se spunea, care era in lot cu Matei Boila, Nelu Boila si Nena Boila. Era condamnata la cinci-sase ani de inchisoare, cam asa ceva. Ne ridica moralul la toate. Pe urma au adus-o in celula pe Frau Priorin, calugarita benedictina. Era extrem de credincioasa, ne incuraja pe toate si se ocupa de noi din punct de vedere spiritual. Facea cateheza cu noi, cele de o credinta cu ea. Fusese arestata in lot cu biserica si condamnata la 15 ani de inchisoare. Venise din Germania la Timisoara, unde infiintase Ordinul Benedictin. Cand a venit nu stia o boaba romaneste. Avea cancer la san. Au dus-o la Vacaresti unde au operat-o si au adus-o din nou la Jilava. Se plimba prin celula si se ruga in soapta. Venea langa patul meu si spunea: Arsitinchein, roaga-te si pentru mine, vreau sa mor in patria mea. Bunul Dumnezeu sa ma ajute sa mor in patria mea. Mie mi se umezeau ochii, dar ma gandeam: Cum sa moara in patria ei cind are 15 ani de condamnare si sufera de cancer? Ma rugam pentru asta, dar nu credeam ca este posibil. si am stat cu dansa toata vara anului 1957. Spre sfarsitul verii ne-au luat pe mai multe si ne-au dus la Miercurea Ciuc.
Miercurea Ciuc
In tot timpul cat am trait in inchisori noi nu primeam nici scrisori, nici ziare, nici carti, nu stiam nimic din ce se intampla afara, in 11 ani de zile nu am stiut de ai mei, in 11 ani de zile nu am vazut un fruct, un mar sau o ceapa, in 11 ani nu am vazut o salata verde, nimic, nimic, mai rau de atat, la Miercurea Ciuc erau niste ziduri groase si cum iesea un firicel de iarba printre pietroaiele din curte, puneau sare ca sa nu creasca si sa nu vedem nimic verde. Nu zaream decat un coltisor de cer deasupra noastra. Pe cand eram acolo, prin ’58-59, ne-am trezit insa toate fetele catolice cu pachete cu vitamine din Elvetia. Primeam cate un pachet pe luna. Nu stiam cine ni le trimite. Ulterior prin’67-68 am venit la Bucuresti si am luat legatura cu surorile sociale de la Baratia. Sora Hildergard imi spune : Vino sa ti-o arat pe cea care iti spunea Aristinchein si imi arata o poza post detentie cu Frau Priorin in Germania. Minune! De la Jilava au dus-o la Spitalul Vacaresti. Ea a crezut ca o duc sa o opereze, intrucat cancerul avansase. Nu a trecut muilt timp si i s-a spus sa-si faca bagajul. A fost suita intr-un avion cu destinatia Germania. Frau Priorin beneficiase de practica destul de rara a "schimbului de persoane". A murit in patria ei, asa cum L-a rugat pe Dumnezeu.
…Cand auzeai de inchisoarea din Miercurea Ciuc te ingrozeai. Sa nu-ti fi dat nimic de mancare, dar numai gandul la acea temnita grea te speria. Avea niste sobe oarbe, din zid – focul se facea pe sala, cu cativa carbuni – care nu se incalzeau niciodata. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dadeam zeghea jos de pe noi, atat era de frig. Eram foarte bolnave, de TBC. Norocul nostru a fost ca ne-au dat voie sa stam in pat, pe cand celelalte detinute stateau 12 ore pe o banca. Nu aveau voie nici sa se apropie de pat. Daca le vedeau ca au intrat printre paturi, le acuzau ca au stat culcate si le trimiteau la izolator pentru 7 zile, unde li se dadea numai apa… Mancarea era sub orice critica, un simulacru de mamaliga, un arpacas infect si o zeama de varza, vai de ea… Se gatea totusi mai bine decat in alte inchisori, gustul era mai bun. Dar mai mult te gandeai la paine decat primeai. Se sculau saracele si spuneau: "Vai, am visat o paine mare, alba si tot voiam sa tai din ea si nu reuseam." Nu am vazut o ceapa, un usturoi, nimic… Cat despre fructe sau pasta de dinti, ferit-a Dumnezeu! Din cand in cand veneau niste procurori si o intrebau pe sefa camerei ce mai dorim. Iar ea spunea: "Ce sa mai dorim? Uitati, nu avem sapun, nu avem pasta de dinti…" sefa camerei era Lucretia Jurj care fugise in munti cu sotul ei, padurar si el, a fost omorat, ea condamnata… condamnata pe viata, era o taranca foarte frumoasa, de circa 28 de ani. Procurorii isi bateau joc de ea. Tu ceri pasta de dinti, taranco? Ai vazut tu acolo in Muntii tai Apuseni asa ceva? Iar ea spunea: Domnule procuror, n -am vazut pasta de dinti, dar in fiecare zi mancam patru-cinci mere si uitati ce dantura buna am. Nu va mai spun ce perchezitii se faceau. Una doua, te trezeai ca te scotea pe sala si iti faceau perchezitie. Ne-a scos afara din fiecare celula, pe rand. Noi din celula noastra auzeam un zgomot similar celui produs la un control ORL. Parca le-ar fi controlat in gat cu lingurita. Ne-am gandit ca s-ar putea sa fie vreo boala. Detinutele tuseau. Vine si randul nostru. Intr-adevar ne-au bagat o lingurita pe gat si ne-au controlat toata gura. Aveam si eu un ac, ascuns in gura pentru ca trebuia sa ne coasem cate un nasture sau altceva. Mi-au scos acul si l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace… dupa perchezitie s-au luat masuri drastice, cele la care s-au gasit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, in frig… alta data ne-au scos paturile din infirmerie si am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dand paine pe cosul de la soba. In celula de langa noi erau "vietasele", condamnate pe viata, carora le dadeam paine prin cos. Ne-au scos paturile, am dormit trei zile pe jos, fara caldura, bolnave cum eram… am avut si o Biblie pe care o ascundeam intr-o saltea, dar au gasit-o si au luat-o…
(fragmente din volumul "Sa traiasca partizanii pana vin americanii", interviu cu Aristina Pop Saileanu de Liana Petrescu, note de Virginia Ion, editor Romulus Rusan, Academia Civica, 2008. O carte implinita, toti merita recunostinta si admiratia noastra)
