1956. Se ascultă Heartbreak Hotel, Que Sera și My Fair Lady. Marilyn Monroe se căsătorește cu Arthur Miller iar Grace Kelly cu Prințul de Monaco. Rocky Marciano se retrage din box. Elveția găzduiește prima ediție a Eurovision. Jocurile Olimpice de la Melbourne. Sunt câteva din știrile anului în Occident.
1956. La Moscova, Hrușciov condamnă cultul personalității și crimele lui Stalin. Pe fondul dezghețului, în Georgia sunt reprimate demonstrații anti-comuniste, la fel ca și la Cluj, unde greco-catolicii ies în stradă și redactează un memoriu. La Budapesta izbucnește Revoluția Ungară. Câteva zile mai târziu, sute de studenți timișoreni protestează și cer, înconjurați de trupe sovietice: „Afară cu rușii din țară!” Cam aceasta era atmosfera în Est.
1956. În România, când nu era ascultată, lumea asculta Jean Moscopol sau edițiile în limba română ale posturilor occidentale. Le ascultau, după cum puteți citi mai jos, și fruntașii sistemului, scriitorii trecuți cu arme și bagaje de partea proletcultismului.
Între 18 și 23 iunie 1956, breasla organizează la București lucrările primului Congres al Scriitorilor din „Republica Populară Romînă” (RPR). Au fost prezenți nume grele ale vieții literare de după 1944: Sadoveanu, Arghezi, Jebeleanu, Beniuc, Bogza, Deșliu, Stancu, Baranga, Preda, Crohmălniceanu și mulți alții. S-a discutat – ordonat, eșalonat – despre tot ce era discutat în acel context: lupta de clasă, lupta între vechi și nou, literatura decadentă, recuperarea, cu atenție, a clasicilor, critică, poezie, omul nou, dadaism, suprarealism și realism socialist, țărani, proletari, cititori, tineri, copii, ogoare și câte și mai câte. Iar peste toate: Partidul. Unic și muncitoresc.
Textul cuvântărilor și al rapoartelor prezentate au fost publicate la vremea respectivă de Gazeta literară. Discursurile redau atmosfera unei lumi provinciale, distorsionate de ideologie și teroare, care trăia un soi de noapte a rațiunii, cu limbajul aferent.
Am strâns câteva fragmente din cele spuse și îndrugate la Congres de culturnicii RPR, oameni ale căror scrieri au umplut, însă, decenii la rând, manualele de Limba și literatura română. Și nu numai.
*
Mihail Sadoveanu (Cuvânt de deschidere):
„Declar deschis primul Congres al Scriitorilor din Republica Populară Romînă, adunați să dea samă în fața obștei de realizările, succesele și deficiențele breslei, în cel dintîi deceniu de înnoire a patriei noastre, după 23 August 1944.
Salut în această adunare pe reprezentanții Partidului Muncitoresc Romîn și ai guvernului democratic. Salut pe delegații și învitații noștri. Salut pe oaspeții prieteni de peste hotare.
Partidul Muncitoresc Romîn și guvernul democratic, după 1944, cu sprijinul Uniunii Sovietice, eliberatoarea noastră, a întreprins treptat o operă vastă de redresare, eliminînd exploatarea castei parazitare din trecut, statornicind ca temei al vieții înnoite munca liberă, adăugînd toate elementele de progres material și intelectual în folosul poporului.
Istoria omenirii, așa cum au învățat-o unii dintre noi cei mai vechi, era în general însușirea unor stăpînitori violenți care s-au străduit să-și însușească bunurile și munca altora. În secolele XVIII și XIX, poporul muncitor a suferit pretutindeni povara unei perversități crîncene: constituții și legi în serviciul nedreptății, exploatării și asupririi.
Înaintașii noștri, scriitori progresiști, au lăsat mărturie în poezia și proza lor despre această crimă istorică, al cărei proces s-a îndelungat în convulsiile sîngeroase de eliberare cunoscute și s-a terminat cu revoluția epocală din Octombrie 1917.
Generația dumneavoastră, prieteni și tovarăși, are misiunea de a urma și spori opera înaintașilor care au militat cu arma scrisului împotriva acelui „trecut negru” pe veci perimat. […]
În această adunare a scriitorilor noștri ne amintim cu recunoștință că literatura noastră de după statornicirea statului romîn democratic purcede de la literatura nouă sovietică. Ne simțim prin asta mai legați de marea Uniune Sovietică și de țările surori de democrație populară a căror artă literară stă sub același semn.”
Salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn adresat Congresului Scriitorilor din RPR, rostit de Miron Constantinescu:
„Ideile marxism-leninismului exercită o puternică influență asupra scriitorilor pe care-i ajută să vadă mai clar rolul și misiunea lor în societate. Combaterea de către partid a teoriei antipopulare a „artei pentru artă” a ajutat scriitori valoroși să se elibereze de balastul decadentismului și a dat forță talentului lor. […]
Partidul cheamă pe scriitori să reflecte în operele lor, prin mijloace specifice artei, realitatea noastră complexă și clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare și înnoire a societății noastre și schimbările profunde pe care acest proces le determină în psihologia, atitudinea morală, viața personală a oamenilor. […]
Masa cititorilor, al căror grad de cultură, exigență artistică și ideologică crește necontenit, respinge și critică cu asprime acele cărți care nu știu să deosebească esențialul de neesențial, fenomenele trecătoare de cele ce se dezvoltă și triumfă în realitatea noastră. Asemenea cărți nu sînt în stare să reflecte în chip realist lupta între vechi și nou, să afirme victoria inevitabilă a noului în imagini artistice convingătoare. Ele duc la pierderea simțului proporțiilor și a perspectivei istorice, la prezentarea exagerată a ceea ce este negativ, abject sau morbid și nu arareori la denigrarea realității.
Realismul socialist asigură cea mai deplină respectare a adevărului obiectiv. El nu are nimic comun cu atitudinea obiectivist-burgheză față de realitate a așa-zisei teorii a adevărului integral.
Partidul educă pe scriitori în spiritul dezvăluirii și înfățișării adevărului vieții în lucrările lor. […] Nimic nu poate dăuna mai mult creației unui scriitor decît lipsa de contact cu realitatea, cu munca eroică și viața de toate zilele a muncitorilor și țăranilor, decît închiderea scriitorului într-un cerc strîmt de așa-zise interese „pur literare”. […]
Partidul condamnă cu asprime critica distructivă, fără de temei, lipirea de etichete, metodele birocratice, administrative în îndrumarea creației literare, ignorarea trăsăturilor specifice ale creației literare și tendințele de nivelare și uniformizare a ei. În orientarea vieții literare, partidul se călăuzește după principiile leniniste asupra literaturii.”
„Să ne oprim o clipă la acele sectoare din literatură la care se referă următoarea constatare din raportul tovarășului Gheorghiu-Dej la al II-lea Congres al PMR: Multe dintre temele mari și dintre aspectele fundamentale ale luptei eroice a poporului muncitor pentru construirea socialismului, ca și din istoria ultimelor decenii, nu și-au găsit oglindirea în literatură și artă decît în slabă măsură.
Unde va să zică n-au reușit decît în slabă măsură scriitorii să oglindească realitatea? Acolo unde este vorba de redarea cu măiestrie a omului nou, a omului socialist și, în ultimă instanță, a comunistului.
E vorba aici de eroul pozitiv al tipului nostru, de piatra de încercare pentru capacitatea scriitorului de a cuprinde și pătrunde esențialul din spiritul epocii, este vorba de cheia de boltă a literaturii noi, realist-socialiste, și dacă aici am realizat puțin, înseamnă că n-am realizat îndestul principalul. Or, acest principal, ca varietate de personaje vii, puternice, este criteriul validității în ceea ce privește conținutul ei nou în literatura noastră.
Noul există în oameni, în relațiile sociale. Scriitorul trebuie să cearnă și să aleagă aurul de nisip sau să-l găsească sub formă masivă realizat într-o personalitate sau alta.
Scriitorul trebuie să descopere, să creeze această personalitate, precum și negativul ei, din măruntaiele vieții ca și în adîncul unei mine. Dacă n-ai adus caracterele și trăsăturile specifice epocii tale bine individualizate și tu însuți n-ai luat poziție față de aceste trăsături și caractere, cu intenție implicită mai mult decît explicită de-a promova binele oamenilor, înseamnă că în literatură cazul tău se clasează. Trebuie să aduci un astfel de om încît cititorii să spună: Așa aș vrea să fiu și eu!, sau măcar: Îmi place!, alături de oameni despre care cititorul să spună: Așa, ferește-mă Doamne să nu fiu! sau Scîrnavă făptură!
Omul pozitiv, dacă nu ai redat altul, trebuie să fii măcar tu, scriitorul, despre care cititorul să poată spune: Bine zice, are dreptate!”
Tovarăși,
„În acești doisprezece ani, pentru mine personal ajutorul partidului a fost de neprețuit. Fără schimbările care au intervenit în țara noastră la 23 August, fără lichidarea dictaturii fasciste a lui Antonescu, fără sfărîmarea și îngroparea pentru totdeauna de către clasa muncitoare și partidul marxist-leninist a putredelor partide zise „istorice”, fără libertatea pe care eu ca cetățean și ca scriitor am căpătat-o din momentul în care Partidul Muncitoresc a luat în mîini conducerea statului, aș fi rămas ceea ce eram înainte de 23 August […]
Consider deci că tot ce eu am făcut bun ca scriitor, de la 23 August și pînă acum, se datorește Partidului Muncitoresc Romîn, ajutorului pe care mi l-a dat partidul, îndrumării partidului.
Socotesc de asemenea că niciodată un scriitor atît de talentat și de iubit de noi, cum este maestrul Camil Petrescu, n-ar fi scris piesa Bălcescu și romanul care pînă acum este numai la al doilea volum, Un om între oameni, fără sprijinul direct și puternic al Partidului Muncitoresc Romîn. […]
Și mai cred că toți ceilalți scritori, unii mai în vîrstă ca mine, alții mai tineri, nu ar fi făcut, fără îndrumarea și fără conducerea partidului, acea cotitură hotărîtoare în opera lor, care a dus la scrierea unor cărți de bună calitate.
Acest fapt pentru mine – și cred că și pentru toți ceilalți scriitori de aici sau care nu sînt în această sală – este limpede ca lumina soarelui. Eu țin să subliniez că nici unul dintre scriitorii care au scris după 23 August 1944 nu s-ar fi ivit în literatura romînă și nu ne-ar fi dat operele pe care ni le-au dat, fără schimbările fundmentale de la 23 August 1944, fără grija și dragostea pe care, în permanență, partidul le-a avut pentru literatură. […]
Spun toate acestea, pentru a risipi acea sfială care mi se pare că plutește în sala congresului nostru. Toate aceste lucruri mie mi se par clare.
Dacă noi am acceptat de bunăvoie dictatura proletariatului, dacă am acceptat în mod liber și cu dragoste îndrumarea partidului, dacă noi am acceptat să fim slujitorii poporului din mijlocul căruia cei mai mulți dintre noi ne-am ridicat, pentru ce oare la un congres al nostru, aci, în această sală, sub ochii poporului nostru și ai partidului, pentru ce am fi cuprinși de sfială și să nu spunem ce avem pe inimă? […]
De trei zile, de cînd s-a deschis acest Congres, mă uit în sală și nu văd nici un fascist, nu văd nici un legionar îmbrăcat în cămașă verde și cu pistoalele la brîu. Atunci de ce să ne sfiim?
Văd prieteni, văd membri și nemembri de partid, văd numai oameni în slujba acestui ideal, toți hotărîți să scriem cărți bune, în care să oglindim trecutul poporului nostru plin de suferințe și de lacrimi, prezentul poporului nostru plin de realizări, cum nu s-au mai întîmplat pînă azi în istoria lui. […]
Voi face pentru cei tineri, care mă cunosc mai puțin, o declarație: eu aș vorbi întocmai cum vorbesc acum, chiar dacă aș ști că în sală sînt și dușmani gata să mă execute după ce voi termina de spus ceea ce am de spus.
Tovarăși,
Vă mirați poate că vorbesc de dușmani. Dușmanii n-au pierit. Ei există și acționează. Și acționează între altele și la cele cîteva posturi de radio aciuate în țările imperialiste din Apus.
Aceste posturi de radio aproape în fiecare seară, în emisiunile lor în limba romînă, spun cam așa:
Scriitori ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc, Maria Bănuș, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Zaharia Stancu etc. etc. sînt vînduți partidului comunist. Nu ascultați, romîni, ce vorbesc acești scriitori vînduți comuniștilor. Nu citiți ce scriu acești scriitori vînduți comuniștilor.
Cuvinte ca acestea vin în fiecare seară pe întuneric, pe undele posturilor de radio imperialiste, către urechile acelora care n-au altceva mai bune de făcut decît să asculte.
Noi cunoaștem ce spun aceste posturi de radio și nu ne speriem. Mai mult: noi cunoaștem și pe cei ce vorbesc la acele posturi de radio. Îi știm cine sînt. Știm cîte parale le face pielea. Știm cît sînge au încă pe mîini. Știm și al cui este acel sînge. […]
Tovarăși, acum vreo trei săptămîni am stat de vorbă cu un scriitor dintr-o țară apuseană imperialistă. El mi-a făcut o lungă vizită la redacția Gazetei literare. Am vorbit de la ora cinci pînă la orele zece seara și întrucît discuția mi s-a părut interesantă, am prelungit pînă dincolo de miezul nopții, la o masă, conversația noastră.
Tot timpul, acest scriitor burghez a susținut una și bună: că noi, scriitorii din RPR, sîntem lipsiți cu desăvîrșire de libertate, că n-avem libertatea să spunem ceea ce gîndim, că n-avem libertatea să scriem ceea ce am dori să scriem.
Am să vă dau două exemple: m-a întrebat, și a întrebat și pe ceilalți tovarăși care erau cu mine în redacție, dacă ne-ar da voie nouă Partidul Muncitoresc și Comitetul său Central să scriem un mare roman în care să punem problema trădării de care s-a făcut vinovat Iuda față de Isus Cristos.
I-am spus că avem libertatea să scriem o asemenea carte, dar că ea nu ar interesa cititorii noștri. Pentru cine să scriem prin urmare o asemenea carte? […]
Pe urmă m-a întrebat:
– Dumneata ești redactor la Gazeta literară și ai aci colecția gazetei. Arată-mi, te rog, niște desene suprarealiste și niște poezii formaliste, dadaiste, futuriste, care să fi fost publicate.
I-am spus:
– Domnule, îmi pare rău, dar nu te pot servi cu asemenea „marfă”, nu pentru că cineva ne-ar împiedica pe noi s-o producem. Nu ne împiedică nimeni. Dar noi scriem pentru clasa muncitoare, pentru poporul nostru. Și pe care dintre oamenii muncii din țara noastră i-ar interesa, la țară sau la orașe, problema sărutului lui Iuda: Absolut pe nimeni. Pe cine ar interesa la noi poezia sau pictura suprarealistă?
Tovarăși, am căutat aseară în biblioteca mea, care este puțin cam răvășită. Aș fi vrut să vin aici, mai ales pentru scriitorii tineri, cu cîteva mostre din ceea ce se scria acum treizeci de ani, cînd am început eu să public versuri. N-am prea găsit material, totuși, îmi amintesc și vreau să vă spun și dumneavoastră cîte ceva.
Într-o revistă care se chema Unu, între alte îndemnuri care erau adresate cititorilor, într-o „poezie”, se spunea așa: Cititorule, deparazitează-ți creierul… […]
Tot atunci a apărut o carte de versuri, care avea drept titlu numele autorului. Cartea purta un motto: Alo, alo, am onoarea să vă aduc la cunoștință că mi-am ieșit cu desăvîrșire din minți. […]
Tovarăși,
Ce se scria în proză?
În proză aș fi putut să vin aci cu multe documente și să vă citesc pagini întregi. Iată de pildă într-o bucată, Ismail și Turnavitu, se spune: Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.
Eu am încercat să spun scriitorului burghez din Apus, că astăzi noi avem libertatea să scriem eventual și așa ceva. Dar mă rog, mă rog frumos, cui aș putea, ca scriitor, să mă adresez astăzi spunînd: „Cititorule, deparazitează-ți creierul”?
Dacă aș scrie asemenea versuri, ar însemna că mă adresez oamenilor muncii din țara noastră, între care se numără frații mei, surorile mele, verii mei, cumnații mei și încă vreo șaptesprezece milioane de oameni ai muncii, fie în birouri, fie în fabrici, fie la cîmp.
Oare, dacă unul dintre noi ar fi atît de nerușinat încît ar scrie lucruri de acestea, cam care ar fi reacția poporului nostru, care ne urmărește scrisul cu atîta dragoste și care înconjoară cărțile noastre și persoanele noastre cu atîta iubire și atîta atenție? Oare, aceasta așteaptă poporul nostru de la noi? Să-l invităm să-și „depararaziteze creierii”? […]
În nici un caz nu pot să cred că vreunul dintre noi ar putea să calce peste conștiința lui, peste angajamentul pe care în chip liber și firesc și l-a luat față de clasa muncitoare, față de țărănimea muncitoare, față de partid și de Comitetul Central și să servească poporului nostru asemenea „literatură”. […]
„Mai toți vorbitorii au simțit ca o puternică datorie a lor de a-și exprima sentimentul de mulțumire față de aceste reale succese, și de a le da o unică explicație. Succesele noastre se explică prin puternica îndrumare pe care fiecare dintre noi a simțit-o din partea partidului.
În ce a constat în acești doisprezece ani această îndrumare, această orientare a scrisului nostru de către partid?
Partidul ne-a învățat că arta în afara slujirii poporului nu este artă, că arta este permanent un factor de construcție. Partidul a luptat ca fiecare dintre noi să dezrădăcineze din mentalitatea sa tributul plătit concepțiilor străine de concepția proletariatului cu privire la artă, a luptat să ne smulgă din ghearele artei formale, acea minoră revoltă în genunchi căreia mulți dintre noi i-am fost ani de zile debitori. Ne-a arătat valoarea literaturii realiste. Ne-a împăcat cu marile valori ale literaturii clasice. Dar mai ales, și încă o dată, nu-i vom putea mulțumi îndeajuns, partidul ne-a înarmat cu o busolă care nu greșește niciodată: învățătura marxist-leninistă. Partidul ne-a făcut stăpînii unei metode științifice de creație: metoda realismului socialist. Partidul ne-a învățat încă din anii ilegalității să iubim, să prețuim comoara literaturii sovietice. […]
Vorbind despre ațîțările zilnice de la posturile de radio străine, tovarășul Zaharia Stancu a relatat azi dimineață un fapt: la anumite oficine de radio se spune că scriitorii din țara noastră sînt „vînduți comunismului”.
Eu vreu să spun un singur lucru:
Dacă a-ți iubi cu o patimă sfîntă patria, dacă a avea încredere în destinul istoric al proletariatului, dacă a avea o nestrămutată credință față de partidul de avangardă al clasei muncitoare, dacă a crede permanent că valorile construcției pașnice înseamnă „a te vinde comuniștilor”, atunci toți scriitorii din Republica Populară Romînă sînt vînduți comuniștilor. Și acest lucru constituie mîndria și puterea noastră!”
„Știți voi, cei îndestulați în traiul și căsnicia voastră, că înaintașii voștri, jefuiți de editori, suspectați și bănuiți la stăpînire, de-abia izbuteau să nu moară cu copiii lor de foame? În cazul cel mai bun, ei erau reduși la rolul de saltimbanci în circul politic sau la cerșetoria banului murdar al unor caricaturi de mecenați?
Voi locuiți în apartamente confortabile, statul vă găzduiește în palate, altădată înconjurate de sentinele și interzise privirilor voastre admirative.
Statul socialist are grijă de voi, de văduvele și de urmașii voștri, de odihna voastră, de sănătatea voastră. Așezăminte somptuoase vă așteaptă, ca pe toți muncitorii, pretutindeni… Creangă, de pildă, scria într-o cocioabă mucegăită, Caragiale vindea bere cu paharul, Gherea era birtaș, Eminescu gemea închis și brutalizat în mizeria sordidă a unui balamuc. […]
Vă schițai o foarte slabă schemă a unor timpuri pe care, iubiți tineri colegi, nu aveți cum să le petreceți. Pentru a fi cuprinse în toată groteasca și tragica lor substanță, ele trebuiau trăite. Contrastul dintre ce ați fost voi atunci și ce sînteți azi e ca de la beznă la strălucire. El scoate în evidență neașteptatele mijloace și puteri, și încederea ce vi se acordă de doisprezece ani încoace, după răsturnarea socială de la 23 august 1944, o încredere pe care nu trebuie s-o dezamăgiți.
Nu veți uita, însă, că meritul acestei răsturnări nu ne aparține nouă, scriitorilor. […] Anul 1944 a fost sentința de osîndă a unei societăți lichidate. Primul nostru congres confirmă sentința.”
