Dambovita, coloana vertebrala a orasului

Nu trebuie sa uitam, scria Henri Stahl intr-un studiu stiintific publicat in Buletinul Societatii Istorico-Arheologice, Bucurestii Vechi, in anul 1935, ca, „datorita faptului ca apa a sapat in decurs de mii de ani, la aceasta intretaiere de drumuri intre Dunare si Carpati, o larga vale cu o dubla salba de lacuri, vai dominate de dealuri foarte inalte pe vremuri, acoperite de paduri milenare, formand un loc bun de aparare pentru armata, pentru carele de negot, „Cetatea Dambovitei”, de care pomenesc documentele inca din veacul al XIV-lea (1396), a putut deveni Bucurestii de mai tarziu si de astazi”.
O intretaiere de drumuri de negot, o apa careia i s-a zis Dambovita sau, asa cum preciza Bogdan Petriceicu Hasdeu, in traducere din slavona, „foaie de stejar”, nume inspirat de padurile masive din preajma, dealurile asigurand o pozitie strategica, un loc minunat caruia i s-a dat, cu bucurie, un nume Ð acela de Bucuresti.

Raul de la poalele a sapte dealuri

Cronicarii Bucurestilor au scris mult despre apa care, strajuita de sapte dealuri, a facut ca viata sa curga de secole, dand imbold de energie, prosperitate si bucurii locurilor si oamenilor de pe malurile sale. Cu entuziasmul cunoscatorului, H. Stahl compara, pastrand proportiile de rigoare, Bucurestii cu ale sale sapte dealuri supaveghind un rau – Dambovita, cu cele sapte coline la poalele carora sunt asezate Roma si Parisul. Dambovita avea sa insufleteasca dealurile, facandu-le rodnice si bune de a primi asezari umane. Pe aceasta coloana vertebrala s-a dezvoltat in timp Bucurestiul. Privita de sus, de pe Dealul Mihai Voda, sau din susul Dealului Mitropoliei, sau de pe Dealul Radu Voda, aveai in trecutul indepartat privelistea unei mari de verdeata. Erau gradinile de zarzavat si de pomi fructiferi, viile care inconjurau actuala Patriarhie, cu privire si spre Vacaresti, unde se inalta semeata manastirea ctitorita de Nicolae Mavracordat. Dealurile inalte de pe stanga si de pe dreapta Dambovitei erau stavile in calea unui rau naravas care iesea mereu din matca.

Istoria eroica a pompierilor

Ca un contrafort – scriu istoricii care s-au ocupt de geografia Bucurestilor – porneste din apa Dambovitei Dealul Spirei, locul plin de istoria eroica a pompierilor capitanului Zaganescu, care s-au luptat in 1848 cu trupele turcesti in incercarea lor de a ocupa orasul, a fabricii de arme – Arsenalul Armatei – sau inaltimea pe care, inainte de distrugerea nesabuita, a fost cel mai frumos stadion de fotbal din tara: Stadionul ANEF (Stadionul Republicii). A fost si Dealul Filaretului, pe care il urcai pentru a cobori in Calea Serban Voda si Soseaua Viilor, ramasita, doar ca nume, a marii bogatii ce au fost viile din Filaret. Din varf de deal, acolo unde mai troneaza semeata Biserica Cutitul de Argint, ctitorita in stilul lacasurilor de cult ale domnitorului Stefan cel Mare, refacuta in 1906 de Carol I, se vede clar Dambovita, care se indreapta spre Vacaresti, si mai departe pana la iesirea Glina, pe langa fostul abator, pe langa tabacariile si „depozitele” de gunoaie colectate din oras. Al saptelea deal il gasim pe partea stanga a Dambovitei de la Podul Mihai Voda pana la Vitan. Circulatia si nevoile de sistematizare au tocit dealul. Si poate doar cand urci mai greu pe strazile Sepcari, Selari, Smardan realizezi ca pe aici era cel mai inalt deal din apropierea Dambovitei.
O lunga perioda de timp, dealurile au dat viata Dambovitei si Dambovita le-a creat si modelat pentru viata. Covorul de beton si sticla, obositor si nenatural, a acoperit farmecul raului din mijlocul Bucurestilor, estompand maretia dealurilor care l-au strajuit cu grija vreme indelungata.

Apa de viata…

Un poet, Henric Winterhalder, prietenul lui C.A. Rosetti si initiator al cursurilor de stenografie in Romania, este autorul celebrelor versuri „Dambovita, apa dulce/Cin' te bea nu se mai duce”.
Henri Stahl avea sa scrie in 1936 urmatoarele: „Cred ca astazi nimeni n'ar mai indrazni sa guste daca e dulce apa Dambovitei, caci…. s'ar duce! De multa vreme Dambovita nu mai seduce nici macar pe poetii patrunsi de fiorii romantismului”.
Dambovita a avut apa dulce si limpede care a intretinut viata, a avut din belsug sa aprovizioneze si Curtea Domneasca, si mahalalele centrale. In secolele XVI-XVII, Dambovita era intretinuta in limpezima ei cristalina de izvoarele subterane care veneau din zona „baltii negutatorului Dura” (actualul Cismigiu), unde veneau la pescuit calugarii de la Manastirea Sarindar (acum Cercul Militar). Pe malurile Dambovitei gaseai vadurile de unde puteai sa bei, asa cum remarca Del Chiaro, secretarul particular al lui Constantin Brancoveanu, „ape sanatoase si usoare”. Faimos era Vadul Sacagiilor din preajma Curtii Domnesti, unde veneau sacalele (butoaie pe doua roti trase de cal) pentru a fi incarcate cu apa proaspata, care sa fie vanduta in mahalalele Lipscanilor, Batistei, Serban Voda sau la hanurile de langa Zlatari.

… apa de moarte

Dar minunea apei „dulci”a durat pana in secolul XVIII, cand Dambovita incepe sa fie aglomerata de fel de fel de „murdarlacuri”, provenite de la macelariile instalate pe marginea apei sau de la noroiul adunat in urma ploilor care spalau ulitele. In anul 1829, calatorul german P.D. Holthaus scria cu amaraciune despre felul cum se aprovizionau sacagiii cu apa de garla, „umplandu-si donitile din rau dupa ce dadeau deoparte gunoaiele si mortaciunile”. Apa „otravita” producea in fiecare vara epidemii de holera si dizenterie care faceau nenumarate victime. Filtrarea apei si tratarea cu piatra acra nu au reusit sa stopeze epidemiile. Nici chiar cismelele si fantanile arteziene, 50 la numar, create in 1844 prin truda unui francez, Jean Marsillon, nu aveau sa rezolve problema apei potabile in Bucuresti.

Inundatiile din 1860-1880

La sfarsitul secolului XVIII, cand se demoleaza vechea Curte Domneasca, iar terenul parcelat este vandut unor negutatori care isi ridica constructiile pe marginea raului, molozul si murdaria de la noile constructii sunt impinse catre Dambovita. Fundul raului se ridica tot mai mult, iar malurile se ingusteaza facilitand inundatii deseori, primavara si toamna, care sunt consemnate in cronicile Bucurestilor drept catastrofe. La cauzele multor inundatii se adauga si existenta unor mori de apa pe Dambovita, care prin miscarea la suprafata a pietrelor impingeau apa catre maluri, erodandu-le si facandu-le permeabile la infiltrarea apelor. Inundatiile consemnate de cronici in perioada anilor 1860-1880 au fost cele mai grave, soldate cu victime omenesti si extrem de multe pierderi materiale. Casele de pe maluri erau spulberate, iar Dambovita se revarsa acoperind Cismigiul si zona Podului de Pamant (Calea Plevnei), care deveneau o imensa intindere de ape.

Carol I a incercat sa stavileasca apele

S-au incercat regularizari si inainte de 1880, cand Carol I va face cea mai ampla operatiune de ordonare a cursului Dambovitei. Incercarile, cunoscute sub denumirea de „Santuri”, constau in crearea, prin santuri succesive, de stavilare la intrarea Dambovitei la Ciurel, pentru a diminua revarsarea apelor. In 1880, Carol I va dispune amenajarea Dambovitei. Constantin Bacalbasa povesteste ca regele, aflat intr-un pavilion situat „aproape de podul de fier de la Vacaresti”, a dat semnalul inceperii lucrarilor aruncand o cantitate de pamant „cu o lopata de argint cu maner de abanos inmanata Majestatii Sale de primarul Capitalei”. Dambovita incepea sa fie nu doar un „rau trist”, redevenea apa vie ce atragea si incanta prin pastrarea farmecului sau.

Vaporasele de croaziera

Incepand cu anul 1899, intre Ciurel si Abator circulau doua vaporase. Unul vopsit in rosu, celalalt in albastru. Erau folosite pentru cursele de agrement si devenisera o atractie turistica bine primita de bucuresteni. Dupa informatiile pe care ni le ofera Gh. Crutescu in cartea „Podul Mogosoaiei”, cele doua vaporase erau concesionate de un intreprinzator francez, iar executia lor fusese realizata intr-un santier de la Malmezon, din zona cazarmilor. Vaporasele aveau puntea inchisa pentru a feri calatorii de arsita si de frig. In interiorul vasului existau doua clase, cu scaune si fara, adica pasagerii priveau peisajul asezati confortabil sau in picioare. Fiecare pasager se respecta dupa grosimea pungii. Plimbarile cu vaporasul au continuat multa vreme (prin 1907, costul unui drum de la Abator la Ciurel era 60 de bani), facand concurenta plimbarilor cu bicicleta la sosea sau cu trasura usoara si eleganta a muscalului din Strada Birjari (Episcopul Radu). De pe puntea vasului vedeai cu incantare Patriarhia, Dealul Spirei cu verdeata bogata a viilor, Dealul Filaret si casele boieresti din Antim. Dambovita, podita cu placi de stejar pe toata lungimea ei, lucrari supravegheate indeaproape de Regele Carol, va deveni o artera de promenada si un real loc de destindere si visare in oglinda apei limpezi.

Chingile de piatra si beton

Dupa anul 1975, cand Dambovita s-a umflat amenintator, se va face o noua amenajare in stilul megaloman al epocii. Dambovita va fi incorsetata in beton si piatra. Dambovita nu mai trecea pe langa faimosul Pavilion al Cartii, opera lui Iorga si loc de intalnire a buchinistilor cu marii oameni de cultura. Dambovita spulberase vadurile in zarile nostalgiei. Dambovita nu mai respira, devenea parte a ingramadirii de fier-beton din cladirile ce se ridicasera pe dealurile care altadata dadeau grandoare Capitalei. Dambovita era acoperita de cenusiul pietrei, dand senzatia ingroparii unui rau in strafunduri sub acoperis de piatra. Timpul nu a mai avut rabdare, manat din urma de planuri faraonice. Au ramas doar amintirile adunate in carti si insemnari.

Petreceri campenesti langa Dealul Cotroceni

Pe langa cele trei dealuri despre care am amintit, ramase ca insule de verdeata in urma schimbarilor rapide ale cursului de apa, mai amintim existenta, tot pe partea dreapta a Dambovitei, in partea de vest a orasului, a Dealului Cotroceni, care avea la poalele sale o intindere de gradini si de vii, ce deveneau in timpul verii adevarate oaze de verdeata, de liniste si de voiosie unor clipe de petreceri campenesti. La capatul gradinilor era Biserica Sfantul Elefterie. Acum Medicina, Spitalul Municipal, Palatul Cotoceni, Gradina Botanica sunt „ocupantele” unei campii roditoare.