Atât Ion Iliescu, cât şi Vaclav Havel au fost doi preşedinţi revoluţionari. Ion Iliescu a fost unul dintre liderii revoluţiei din 1989 din România şi ulterior a fost ales preşedinte în mai 1990. Vaclav Havel a condus Revoluţia de Catifea din 1989 din Cehoslovacia şi a devenit preşedinte după primele alegeri libere. Cu toate acestea, cei doi preşedinţi au avut parcursuri profesionale foarte diferite.
În timp ce Vaclav Havel fost un intelectual activ în mişcarea de disidenţă din Cehoslovacia, Ion Iliescu nu a avut curaj să iniţieze o mişcare pentru drepturile omului în România. Havel a făcut închisoare pentru activismul său politic, în timp ce Iliescu a fost doar scos din viaţa publică.
De altfel, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut într-un interviu la un post de televiziune că nu a avut „posibilitatea” de a-şi exprima public atitudinea faţă regimul comunist precum a reuşit Havel în Cehoslovacia.
„Nu puteam avea atitudine similară. Se cunoştea poziţia mea şi foarte multă lume mă ocolea, se temeau să mai dea ochii cu mine. Poziţia mea era explicită, dar nu aveam posibilităţi să o exprim public şi să ies public ca să determin o mişcare. Altele au fost imprejurările în care se desfăşura viaţa la noi. (…) Traiectoriile noastre au fost diferite şi pentru că diferite au fost traiectoriile ţărilor noastre, situaţiile politice şi traiectoria personală a fiecăruia. Havel era un autor dramatic, un intelectual, activ în viaţa societăţii sale. Eu am avut altă traiectorie. Inginer de meserie, apoi am intrat în politică. Am fost alături de Ceausescu, apoi am fost scos din viaţa politică şi m-a trimis spre reeducare. Am avut altă traiectorie decât cea a lui Havel”, a spus Iliescu.
Iată o paralelă între biografiile lui Ion Iliescu şi Vaclav Havel
Anii 1940-1950: Începuturile vieţii politice
Ion Iliescu s-a afirmat de tânăr în viaţa publică. El a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 şi în perioada adolescenţei a fondat Uniunea Asociaţiilor Elevilor din România (UAER). Ca reprezentant al studenţimii române a participat la mişcarea studenţească internaţională.
În 1953, el s-a înscris în Partidul Comunist Român unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 şi membru al Comitetului Central al PCR.
Iliescu debutează profesional în 1955, ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, sectorul „Sisteme”.
Anii 1960-1980: Critici la adresa comunismului
În anii 1967 – 1971, Iliescu a fost ministru pentru problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, când a intrat în conflict deschis cu politica „revoluţiei culturale” promovată de Nicolae Ceauşescu.
Exclus din forumul central de partid, fiind acuzat de „deviere intelectualistă”, a continuat să adopte o atitudine critică faţă de dogmele „revoluţiei culturale” şi atunci când a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, în anii 1971-1974, şi pe cea de preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, în anii 1974-1979. Ca urmare, treptat, a fost îndepărtat din viaţa politică. S-a aflat în permanenţă sub urmărirea şi supravegherea organelor de securitate, care au încercat să-l izoleze, să-l scoată din viaţa publică.
Vaclav Havel a scris peste 20 de piese de teatru despre absurditatea vieţii sub comunism. Piesele lui au fost însă interzise şi el a fost pus sub supravegherea permanentă a poliţiei politice.
După ce a fost interzis în teatrele din Cehoslovacia, Havel a fost nevoit să lucreze într-o fabrică de bere, experienţă despre care a scris în cărţile sale.
În anii 1970, Havel a scris două eseuri foarte importante care vor pune bazele noii Cehoslovacia.
În 1976, Havel s-a numărat printre iniţiatorii şi semnatarii Chartei 77, o petiţie care cerea guvernului comunist eliberarea din închisoare a membrilor trupei rock Plastic People of the Universe, pentru a dovedi că respectă tratatele internaţionale asupra drepturilor omului pe care le-a semnat. Semnatarii Chartei au fost supuşi persecuţiilor politice, iar Vaclav Havel a fost condamnat la închisoare pentru patru ani şi jumătate între 1979-1983.
Havel a fost un suporter pasionat al rezistenţei nonviolente, teoretizată altădată de un celebru politician indian, Mahatma Gandhi.
Anii 1980: Pregătirea unui alt regim
În 1984 Ion Iliescu a fost exclus din Comitetul Central al PCR şi până în decembrie 1989 a fost director la Editura Tehnică, unde îşi continuă preocupările profesionale, abordând şi alte domenii conexe, cum sunt ecologia, dezvoltarea durabilă, principiile şi raţiunea progresului economic şi tehnologic contemporan, societatea post-industrială şi informaţională, cunoaşterea. Este autor a numeroase studii, articole şi comunicări apărute în reviste de specialitate, multe dintre acestea cunoscând dezvoltări succesive în cărţile pe care le publică cu o frecvenţă aproape anuală, fie că este vorba despre considerente de principiu şi noi încadrări contextuale ale proceselor dezvoltării economice şi sociale, fie despre transformările structurale din economie şi societate, ori fenomenele integrării şi globalizării, văzute şi analizate ca procese obiective, de natură să accelereze progresul şi să confere un nou echilibru, o nouă ordine lumii noului mileniu.
După eliberarea sa din închisoare, Havel a continuat să scrie piese de teatru, dar a devenit şi mai activ în mişcare de disidenţă. Din cauza activităţilor sale politice a fost supravegheat de Securitate, supus unor lungi interogatorii şi arestat de mai multe ori înainte de 1989. Activismul său politic l-a costat în total cinci ani de închisoare.
Revoluţiile din 1989
În timpul revoluţiei din decembrie 1989, Iliescu şi o parte a disidenţilor politici au constituit Frontul Salvării Naţionale, care a preluat puterea cu sprijinul forţelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN şi, prin urmare, al autorităţii provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută şi de Consiliul Frontului Salvării Naţionale care s-a constituit ulterior din membrii FSN si a partidelor noi create.
Vaclav Havel a fost unul dintre liderii Revoluţiei de Catifea din 1989 din Cehoslovacia şi devine preşedinte după primele alegeri libere. Pe 29 decembrie 1989, fiind deja preşedinte al Forumului Civic, a fost ales preşedinte al primului Parlament liber.
După Revoluţia din 1989
După revoluţie, Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (FSN), care s-a transformat în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), apoi în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi în final în Partidul Social Democrat (PSD).
Ion Iliescu a fost Preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organism nou creat care a preluat prerogativele puterii provizorii în stat, iar la 20 mai 1990 a fost ales Preşedinte al României, pe o perioadă de doi ani, aşa cum se prevedea în Legea Electorală, conform căreia s-au organizat primele alegeri libere, după aproape o jumătate de secol de totalitarism.
Tot el a câştigat alegerile prezidenţiale din 1992, primele alegeri organizate în conformitate cu noua Constituţie. Deşi Iliescu s-a înscris şi în 1996 în cursa prezidenţială, balanţa a înclinat în favoarea contracandidatului său. În schimb, Iliescu este ales senator şi conduce, de pe băncile opoziţiei, grupul parlamentar al Partidului Democraţiei Sociale din România (PDSR).
Propus şi susţinut de PDSR, Iliescu obţine un nou mandat prezidenţial în urma scrutinului din noiembrie-decembrie 2000, cu programul intitulat „Aproape de oameni, împreună cu ei”. La 20 decembrie 2000, depune jurământul în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, moment din care devine efectiv şef al statului pentru următorii patru ani. Este cel de al doilea mandat constituţional pe care Ion Iliescu îl îndeplineşte în cariera sa postrevoluţionară.
În prezent, Ion Iliescu este membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi Doctor Honoris Causa al câtorva universităţi din ţară şi străinătate. De asemenea, el este preşedinte de onoare al Partidului Social Democrat.
Pe 29 decembrie 1989, Vaclav Havel a fost ales preşedinte al primului Parlament liber.
Cel mai mare insucces al carierei politice a lui Havel l-a reprezentat destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus. Pe 3 iulie al acelui an parlamentul cehoslovac a refuzat realegerea lui Havel ca preşedinte al ţării, pe motiv că s-a pronunţat pentru menţinerea Cehoslovaciei. A demisionat din funcţie pe 20 iulie 1992, după Declaraţia de Independenţă a Slovaciei. Astfel Havel a devenit ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei.
În 1993 devine primul preşedinte al Cehiei. Este reales în preşedinte în 1998, în ciuda faptului că e bolnav ca urmare a anilor de detenţie şi a excesului de tutun.
Când Vaclav Havel a ieşit la pensie în 2003, Cehia făcea parte din Alianţa Nord-Atlantică, şi se pregătea să intre în Uniunea Europeană. În 2003 a primit premiul de Ambasador al Conştiinţei, o distincţie acordată şi lui Nelson Mandela (2006) şi grupului britanic U2 (2005). Mulţi oameni consideră că Vaclav Havel merita premiul Nobel pentru Pace, dar în realitate acesta nu l-a primit niciodată.
