Maziar Bahari este un jurnalist şi producător iranian, corespondent al revistei americane Newsweek. A scris o carte de memorii- „Apoi au venit după mine” /Then They Came For Me/ şi piese de teatru.
În iunie 2009, a fost închis la Evian, în Iran, fără a i se aduce acuzaţii concrete. Bahari a fost eliberat condiţionat în 20 octombrie, după ce Hillary Clinton şi-a manifestat interesul în cazul său. Un an mai târziu, a fost condamnat, în lipsă, la 13 ani şi şase luni de închisoare şi 74 de lovituri de bici.
Mai jos, puteţi citi un fragment din memoriile lui Maziar Bahari, citate de publicaţia americană Newsweek.
„Mi-o amintesc pe sora mea, Maryam, când îmi povestea despre momentul în care au torturat-o şi au bătut-o fără motiv.
‘Era pe vremea când sentinţa mea se apropia de final’, mi-a spus, după ce a fost eliberată. Fusese deţinută politic în timpul regimului lui Khomeini. ‘Cred că au vrut să se asigure că nu o să uit cum e în închisoare, chiar înainte să-mi dea drumul’.
Încercam să mă conving că şi cel care urma să mă interogheze pe mine, Rosewater, avea să se comporte la fel.
Am crezut că am făcut tot ce am putut ca să nu trec prin ce au trecut Maryam şi tatăl meu, ca deţinuţi politici, şi, totuşi, autorităţile au venit după mine la scurt timp după ce Mahmoud Ahmadinejad a fost reales ca preşedinte, în 2009. (Bahari a fost acuzat că ar fi pus la cale un complot pentru a răsturna regimul islamist, n.r.)
De când am început să transmit corespondenţe în Iran, din 1997, am încercat să nu ies în evidenţă cu nimic. Dar mi-a venit vremea şi ei m-au torturat 118 zile, înainte să fiu eliberat, datorită campaniei globale duse de soţia mea.
La scurt timp după ce am fost arestat, am îndurat o bătaie care m-a făcut să mă întreb: ‘dacă prin asta trec acum, la început, până unde vor merge?’. Auzisem prea multe poveşti şi nu-mi puteam bloca gândurile oribile care îmi circulau prin minte: unghii smulse şi şocuri electrice.
‘Primul lucru pe care l-a făcut cu patentul a fost să-mi zdrobească lobul urechii’, mi-a povestit tatăl meu, care făcuse închisoare pe vremea şahului.
‘Dacă asta crezi că este dureros, n-ai auzit mai departe. Nimic nu doare mai tare decât când îl folosesc ca să-ţi smulgă unghiile de la mână„. Tatăl meu mi-a istorisit povestea asta de multe ori, iar, când eram mic, îl priveam cu teamă şi cu admiraţie, dar mă tot întrebam cum a reuşit să reziste unei asemenea dureri.
Nu ştiam dacă o să am rezistenţa lui, dar amintindu-mi cuvintele lui, voiam să fiu mai încrezător. ‘Credeau că, dacă mă supuneau acestor presiuni, vor stoarce de la mine toate informaţiile. Dar nu au reuşit niciodată”, povestea tatăl meu.
Vocea lui încă îmi răsuna încă în cap, în ziua de după prima bătaie, când fantele din metal ale celorlalte celule s-au auzit, iar a mea, nu. Întotdeauna aşteptam micul-dejun. Asta însemna mâncare şi, deci, ceai. Dar, în dimineaţa aceea, bocănitul micii deschizături nu s-a mai auzit. Intrasem în panică. Aşteptam ca fanta să se lărgească, iar mâncarea mea să apară”, povesteşte jurnalistul în memoriile lui.
Specialistul vrea să te vadă
„În schimb, văd cum uşa celulei mele se deschide şi intră gardianul cu ochi albaştri. Era singurul care avea curaj să-şi ţină faţa descoperită în faţa prizonierilor. Mi-a pus o cană cu ceai pe podea. ‘Ia micul-dejun cât de repede poţi. Specialistul vrea să te vadă cât mai curând’, mi-a spus el, pe când închidea uşa. ‘Mă întorc în zece minute’.
Specialistul este un eufemism pentru „torţionar”, la închisoarea Evin.
Mă holbam la unghiile mele când ţineam ceaşca de ceai în mână. O să le mai am la sfârşitul zilei? Mi s-a părut că am văzut-o pe Maryam în colţul celulei mele. Stătea acolo şi mă privea. M-am apucat să fac flotări. ‘Dacă îmi scot unghiile şi îmi biciuiesc picioarele, o să mai pot să fac vreo flotare?’, mă întrebam.
Gândul că Maryam ar putea fi bătută de un animal ca Rosewater mi-a adus lacrimile pe care mi le reprimasem în timpul primei bătăi. Când făceam flotările, vedeam cum preşul de sub mine se înnegrea de la lacrimi şi-am spus „Maryam-joon („dragă”, în persană, n.r.), voi fi puternic’. ‘Dar cum voi supravieţui? Cât de mult se va înrăutăţi situaţia?”
‘Cu cine vorbeşti?’, m-a întrebat gardianul. Nu i-am răspuns, m-am ridicat şi am luat o gură de ceai. ‘Vino, e timpul să mergem’. L-am urmat în ceea ce avea să fie a doua întâlnire cu torţionarul meu.
Sunt unul dintre puţinii care au reuşit să scape. Însă, doi ani mai târziu, încă mă gândesc la sutele de prieteni şi de colegi care zac în închisorile din Iran şi încă îi promit sorei mele: ‘Maryam-joon, voi fi puternic. Nu o să-mi uit prietenii’.
O altă carte care vorbeşte despre regimul politic din Iran (din timpul Ayatollah-ului Khomeini) este „Citind Lolita în Teheran”, a lui Azar Nafisi.
